Acum, când se împlinesc o sută de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, război al reîntregirii neamului, rar, într-o foarte mică măsură, se scrie despre crâncenele lupte de la Turtucaia, dar şi despre prizonierii români de război, căzuţi acolo, în urma marilor încleştări militare, aflaţi în captivitate, „acei luptători care au încheiat confruntarea cu inamicul, pe câmpul de bătălie, dar au continuat dramatica luptă a supravieţuirii."
La 1 septembrie 1916, ca răspuns la declaraţia de război dată Austro-Ungariei, la 27 august, de România, în ideea aducerii Transilvaniei, Maramureşului, Banatului, Basarabiei, Bucovinei, Crişanei la Regatul României, după declaraţiile Germaniei şi Turciei (din 28 august), Bulgaria declară, şi ea, război României, mai ales având în vedere că, în urma celui de-al doilea război balcanic, România primea Cadrilaterul. Problemă mai veche. Bătălie pe viaţă şi pe moarte! Turtucaia a fost o înfrângere dureroasă. O tragedie românească. Un crud adevăr, din păcate de prea multe ori ocolit, atât de presă, cât şi de mai-marii clipei.
În urmă cu o sută de ani, între 1-6 septembrie 1916, la Turtucaia, pe malul Dunării, au avut loc cumplite încleştări de arme, bătălii crâncene, soldate cu o înfrângere românească, în urma unor greşeli, a unor „ordine catastrofale", a unei defensive pe o distanţă prea mare, a unui defectuos mod de coordonare a efectivelor militare combatante, a unor soluţii pripite, pe alocuri chiar a unor acte de părăsire, din partea unor comandanţi, a liniei frontului, cum a fost cazul generalului Constantin Teodorescu, lăsând trupa în voia sorţii. Acesta-i adevărul! La toate acestea se mai adăugau alte cauze ale căderii Turtucaiei: lipsa muniţiei, a echipamentului, un inamic cu puternice întăriri, mai ales de artilerie, rezerviştii aruncaţi în luptă, slab echipaţi şi instruiţi, refuzul ruşilor de a sprijini Armata Română, absurde planuri de luptă, panica. Acestea au fost o parte din cauzele care au dus la tragismul evenimentelor de la Turtucaia, din urmă cu un veac, unii istorici considerând momentul drept „fapt ruşinos de arme", omiţând, din păcate, acele acte de bravură ale unor adevăraţi bravi eroi, ofiţerii şi soldaţii, pe numele lor Olaru, Teohari, Nedelcu, Laurenţiu, Constantinescu, Tomuţa, Popovici, Grigorescu, Hurmuzescu, unii decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul".
La Turtucaia, în urma sângeroasei înfrângeri din 6 septembrie 1916, după acea crâncenă bătălie din Cadrilater, după eşecul de la Flămânda, sfârşit al iluziilor româneşti, când am cedat printr-o „predare fără condiţii", din cauza unor generali vinovaţi, au căzut în lupte peste 8.000 de români, bulgari, germani şi turci, din care 6.500 români, 28.000 de oameni au fost luaţi prizonieri, 3.500 de militari români s-au salvat, unii trecând, înot, Dunărea, fiind ajutaţi de Marina Fluvială Română, foarte mulţi reuşind să iasă din încercuire, spre Silistra. După sumbra înfrângere de la Turtucaia - despre care scria şi poetul George Topârceanu -, la 6 decembrie 1916 Bucureştiul era ocupat, ţara aflându-se cu 2/3 din teritoriul Regatului României sub armată duşmană. Nemţii mareşalului Mackensen, cel care intrase, băţos, în Bucureşti pe cal alb, au ocupat o capitală care s-a predat, printr-o capitulare „fără foc". Germanii intrau, în Capitala României, „în marş victorios". Guvernul României s-a mutat la Iaşi, iar Capitala română „căzuse sub cultura pumnului german".
Din păcate, cum aminteam pe la începutul acestor rânduri, puţin, chiar foarte puţin s-a scris despre prizonierii români, ajunşi în captivitate, în lagărele din Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, prizonieri supuşi unei existenţe dure, vitrege, uneori chiar lipsite de speranţă.
Ne vom opri azi, deloc întâmplător, după ce am rezumat dramatismul luptelor şi înfrângerea de la Turtucaia, fosta cetate antică de apărare, căzută în mână duşmană, asupra prizonierilor români luaţi, în captivitate, de bulgari, în luptele din Dobrogea, în luna septembrie 1916, secvenţe cuprinse şi în cărţile „Prin Planina" (de George Topârceanu şi George Banea, luaţi prizonieri la Turtucaia) şi „Zile de lazaret" (de George Banea, mutilat de război).
Adevărul este acela că tratamentul la care erau supuşi prizonierii români, de către duşman, a fost de-a dreptul inuman, prizonierii murind, cu miile, de foame şi de frig. Prizonierii români şi-au dus crucea calvarului pe pământ bulgăresc! Dovada-i mărturia căpitanului Pavel Florescu, ajuns în lagărul Haşcovo, „în barăci de scândură, fără paturi, fără niciun aşternut, drept pernă - o piatră, iar ca pături milioane de păduchi şi stelniţe. În lagărul de la Silven, soldaţii păşteau iarbă, frigeau opincile şi le mâncau, omorau căini şi pisici pe care le mâncau (…) În câteva luni au murit 16 ofiţeri şi 3.026 de soldaţi români."
Arhivele militare sunt pline de astfel de mărturii dureroase, cutremurătoare. Despre felul cum erau trataţi militarii români, căzuţi prizonieri, aflaţi în captivitate la bulgari, avem alte dovezi elocvente, aflate în arhive, privind soarta lor, conform unor declaraţii ale celor care au avut şansa să scape. „La Dunăre, când s-au luat prizonieri - declara un supravieţuitor -, unora li s-au tăiat nasul, urechile şi, punându-le în gura nefericitelor victime, le aruncau în fluviu. Bătaia cu ciomagul, cu vergile, cu patul puştii era lucru obişnuit. Dar bătaia nu o căpătau bieţii prizonieri români numai de la soldaţii din gardă sau din escortă, ci şi de la populaţia civilă din localităţile prin care treceau."
În acest sens, de-a dreptul cutremurătoare este mărturia sergentului Constantin Mihăilescu. Mărturii dureroase! „În drum spre Razgrad - declara el -, în dreptul unor spitale de câmp, bulgăreşti, eram, înadins, opriţi. Atunci, răniţii lor tăbărau pe noi cu ciomegele, cu cârjele, rupându-ne mâinile, coastele, zdrobindu-ne capetele, fără ca escorta să se opună!
Era ceva groaznic (…) Era puţin lucru când populaţia se mulţumea numai să scuipe şi să huiduiască prizonierii. Au fost cazuri când bulgăroaicele au întâmpinat convoaiele de prizonieri români cu mămăligă otrăvită, din care, mâncând, mulţi prizonieri au murit."
„Condiţiile în care şi-au petrecut captivitatea prizonierii români au făcut ca mortalitatea şi îmbolnăvirile din rândul lor, pe timpul Primului Război Mondial, să fie dintre cele mai ridicate." Din cei 53.000 de prizonieri români, duşi în Germania, în scurt timp, 19.525 muriseră, iar 16.645 erau bolnavi în spitale. „Captivitatea din lagărele germane, precum şi cea din captivitatea bulgară, a prizonierilor români, a fost un adevărat calvar."
La Turtucaia (bulgarii îi spun Tutracan, loc considerat, de ei, „paradisul nostru pământesc"), unde s-a dat acea crâncenă bătălie din primele zile ale lunii septembrie 1916, acolo unde-i Monumentul închinat celor căzuţi în luptă, dar şi crucea albă a locotenent-colonelului Ilie Georgescu, bulgarii au marcat, la 4 septembrie a.c., cu surle, tobe şi trâmbiţe, „cea mai mare victorie" a lor în Primul Război Mondial. La comemorare au participat vicepreşedintele Bulgariei - Margarita Popova, ministrul Apărării - Nicolai Nencev, generali, oficiali (bulgarii depunând 120 de coroane de flori!), români reprezentând Cultul Eroilor şi Asociaţia Tradiţia Militară din România. Însă nimeni din conducerea Ministerului Apărării Naţionale, pentru a aduce omagiul cuvenit eroilor români, pe care, atunci, inamicul i-a copleşit numeric! Pe locul în care s-au dat bătăliile, acolo unde Regimentul 34 - Infanterie Constanţa a luptat, unde se află şi cele două gropi comune, cu osemintele celor căzuţi, anul acesta un român a găsit un cartuş, unul din cele folosite atunci, fabricat în anul 1905. Iar aproape de acea inscripţie în limbile bulgară, română, germană şi turcă: „Onoare şi admiraţie celor care au ştiut să moară vitejeşte pentru ţara lor!", un bulgar bătrân ţinea să spună un mare adevăr: „Eroii sunt eroi, indiferent pe ce parte a baricadei au fost!".
În contextul festivităţilor, evocărilor şi comemorărilor, prilejuite de suta de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, să ne gândim şi la dramatica luptă a supravieţuirii prizonierilor de război, la cei morţi fără lumânare, fără o rugăciune, fără un mormânt, fără o cruce la cap. Şi ei au fost ai noştri!
Şi ei, prizonierii, au fost acei români care, după încheierea confruntării directe cu inamicul, au dus o altă luptă cu supravieţuirea, soldaţi care n-au avut parte de o moarte eroică pe câmpul de luptă, a căror viaţă a devenit un calvar, în lipsa speranţei, aflaţi atunci între viaţă şi moarte. Să ne amintim, mereu, şi de ei, acum la o sută de ani, să le cinstim, cum se cuvine, memoria, ca neam creştin ce suntem. Şi să ne spunem, măcar în gând, versurile lui Nicolae Iorga, din poezia „Nu ne uitaţi!": „Români am fost, când am luptat, / Până la urmă, neclintiţi, / Creştini suntem, că am iertat, / Dormind acuma liniştiţi. // Şi, după câte le-am făcut, / Noi mai simţim un singur dor / Al celor care s-au trecut / Şi n-au văzut isprava lor. // Şi fiindc-am fost tot ce v-am fost, / Când ne-am făcut al vieţii rost, / În bucuria voastră, fraţi, / Nu ne uitaţi!".
Să nu-i uităm ! Şi ei au fost, toţi, ai noştri! Eroii căzuţi în lupte! Dar şi prizonierii, cei fără speranţe, care şi-au dus calvarul pe Golgota suferinţei.
Ei, eroii, se odihnesc azi în pământul de la Turtucaia, în cele două gropi comune, alături de bulgari, germani, turci, murind cu glorie pentru România! Iar prizonierii n-au avut şansa să moară în luptă. Poate că unii ar vrea, şi azi, să uite acea înfrângere de la Turtucaia. E firesc! Dar acolo, atunci, a fost Ţara. Au fost românii! A fost Oştirea Română, braţul înarmat al ţării. În viaţă mai sunt şi înfrângeri, nu doar victorii şi strălucire. O înfrângere nu înseamnă şi pierderea unui război. Au urmat luptele din Moldova, de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Valea Şuşiţei, Răzoare, Măgura, Soveja, Râpa Roşie, Târgu Ocna, Măgura Caşinului, Cireşoaia, Coşna, după care orgolioşii nemţi ai lui Mackensen au recunoscut înfrângerea. După Turtucaia, la 26 de ani, au fost şi bătăliile de la Cotul Donului - Stalingrad, în cel de-Al Doilea Război Mondial. Şi acolo a fost o înfrângere! Şi acolo a fost Oştirea Română. Să nu se uite! Şi să nu-i uităm pe cei care au luptat, nici pe cei căzuţi prizonieri. Au fost eroii noştri, ai neamului românesc!
Surse: „Magazin istoric", „Adevărul", „Flacăra lui Adrian Păunescu", Radio România-Actualităţi, cartea de publicistică - „Veghe".
