(...) Coșbuc, după numele poetului. O localitate mică, situată între două dealuri printre care își face loc pârâul Sălăuța. Localitate cu case frumoase, biserică veche, oameni despre care se spune că sunt harnici. Pe când am ajuns noi, curtea școlii din localitate strălucea în bătaia soarelui scoțând în evidență cromatica portului național în toată splendoarea lui. O scenă imensă pe fundalul căreia străjuia înscrisul: „Centenar George Coșbuc", 1866-1966, precum și efigia poetului. Pe partea dreaptă a curții școlii o tribună imensă care își aștepta invitații de onoare. O curte imensă cu numeroase scaune și bănci care erau deja ocupate de către oameni sosiți din părțile locului, dar și de aiurea pentru a cinsti cum se cuvine memoria cărturarului. Au sosit și scriitori din toată țara, oameni de știință, artă și cultură, oameni din străinătate așa cum se cuvine la o manifestare cuprinsă în programele UNESCO. S-a ocupat tribuna oficială. Artiștii amatori (coriști, dansatori, lăutari) în formații reunite și-au ocupat locurile pe scenă. De o parte și de alta a dealurilor s-au creat adevărate amfiteatre cu spectatori. Semnalul începerii programului a fost dat de tulnicărese, după care, de pe dealuri coborau cete de chemători călare pe cai, flăcăi și fete. În scurt timp, au împânzit drumurile. Tandri, au intrat mirele și mireasa, cu socri mari și mici, cu nănași, urmați de nuntași, druște, găinărese, s-au așezat la masa cu bucate. Mireasa - tânără, frumoasă, mlădioasă și sfioasă, mirele ca un brad frumos, puternic și hotărât. Măreția ceremonialului matrimonial era în floare, așa cum poetul îl fixase în nemuritorul poem Nunta Zamfirei.
A urmat programul inaugurat cu imnul Virtus Romana. Corurile reunite au interpretat cântece pe versuri de George Coșbuc: Mama, Pocnind din bici, La oglindă etc. Au fost recitate poemele: Dușmancele, Decebal către popor, Moartea lui Fulger ș. a. Mult aplaudat a fost taragotistul Dumitru Fărcaș. Corul Casei de Cultură din Năsăud a interpretat prelucrări corale de Celestin Cherebețiu, Constantin Catarig și alții, iar dansurile populare au fost la mare vogă. Așa a ținut programul până târziu noaptea. În luncile de pe marginea Sălăuței, stăteau parcă încremenite înaltele purculețe de otavă, ca niște stafii în apus de soare, mirate și ele de tot ce se întâmpla aici.
Între timp, noi am mai vizitat casa memorială organizată cu acest prilej, casă care și-a primit o destinație definitivă deoarece în decursul timpului a servit mai multor scopuri, inclusiv de cârciumă. Am vizitat biserica satului, în cimitirul căreia își duce somnul de veci Sebastian Coșbuc, tatăl poetului, o moară de apa tipică locului, recent achiziționată.
Din cuvintele rostite cu acest prilej le-am reținut pe cele ale reprezentatului scriitorilor italieni Elio Filippo Accrocca, care spunea că „se nasc și trăiesc poeți și în alte țări, dar mor, ori noi, românii, știm să-i facem nemuritori" (am citat din memorie).
Pentru mine această zi a rămas memorabilă. Nu pot să îmi dau seama la ce nivel, ce amploare vor avea cei 150 de ani de la naștere, mă gândesc la evoluția societății românești în cei 50 de ani scurși de atunci din care 25 de libertate și, de ce nu am spune-o, și de înavuțire. Rămân un sceptic. Apelez la un citat dintr-un eseu de-al lui Dumitru Mircea, care spunea că „Cei ce n-au fost de față pe meleagurile acelea ieri să și le închipuie căci le stă în ajutor Coșbuc, iar cei ce au izbutit să vadă sărbătoarea să nu uite că pe drumul bătătorit de poet, dinspre Hordoul cel necunoscut către conștiința lumii, se așterne pânza greu țesută a sufletului românesc".
