Există numeroase nedreptăți ale istoriei literare după decembrie 1989, cu ierarhii bulversate, cu excluderi încrâncenate, cu omisiuni flagrante.
Lista este prea lungă și nu constituie obiectul acestor însemnări, care vizează doar un caz, cel al lui George Coșbuc, autor canonic de notorietate, scos din manuale în cel mai pur registru stalinist.
Probabil că, îngropată fiind agricultura românească, trebuia îngropat și „poetul țărănimii", falsă etichetă aplicată unui autor de calibru academic, traducător din opere celebre, om al veacului său, având nu doar sentimentul istoriei, ci căutând și sensurile mitologice ale acesteia.
Anul 2016 marchează împlinirea a 150 de ani de la nașterea sa. Centenarul nașterii sale a fost sărbătorit fabulos la Hordou, de o amploare cum nu s-a mai întâlnit până la acea dată, 1966, poate cea mai fastuoasă manifestare omagială dedicată vreunui scriitor român.
La o jumătate de veac de la centenar, după o prezență consistentă în manuale și în bibliografia școlară, această nouă aniversare îl găsește pe autor aruncat în debaraua literaturii, cum i-ar plăcea unui măcelar de istorie literară să spună/facă, cel care l-a aruncat acolo până și pe Eminescu.
Revista Vatra veche se simte legată o dată în plus de destinul lui George Coșbuc, prin însăși destinul ei, conectat la una din strălucitele opere publicistice a lui Coșbuc, revista Vatra, apărută în 1894, reușind ca în doar 44 de numere apărute până în august 1896 să scrie o pagină memorabilă a presei literare românești.
Prin revista Vatra, seria 1971, Vatra veche se leagă de revista celor trei - Caragiale, Slavici și Coșbuc - asumându-și în bună măsură programul celor două publicații, adaptat, firește, la condițiile secolului XXI.
Timp de mai bine de un an, tocmai pentru a nu ne sufoca pe ultimii o sută cincizeci de metri, revista Vatra veche a găzduit un serial dedicat vieții și operei lui George Coșbuc, din perspectiva istoriei literare, dar și prin prisma orizontului de veac XXI.
Gestul nostru de a publica această antologie, s-ar vrea măcar o reverență la ceas aniversar, pentru că o aniversare nu e un scop în sine, ci oportunitatea fericită de a reveni asupra unei opere, cu instrumente noi de lectură și cu alți cititori, din succesiunea generațiilor ultime, mai puțin dedate la aromele clasice ale poeziei românești.
Am trecut în revistă destinul editorial al cărților lui George Coșbuc și, cu siguranță, el este un privilegiat al sorții, fiind publicat în sute de mii de exemplare, în ediții de cele mai diverse calibre și destinații, de la edițiile pentru copii, la edițiile de factură academică.
Aceasta, decenii la rând, atât în antumitatea, cât și în postumitatea operei sale.
În ultima vreme însă, după o logică didactică greu de înțeles, opera lui George Coșbuc a fost pusă pe linie moartă, fiind lipsită de mijlocul cel mai sănătos de menținere a unei opere în actualitate, existența în manualele școlare.
Un astfel de tratament îngustează interesul pentru opera coșbuciană, pe termen lung, pentru că s-a rupt o verigă din lanțul destinului acesteia.
Vor avea de suferit și reeditările, pentru că scade piața cărții coșbuciene.
Deși, la aproape o sută de ani de la moartea poetului de la Hordou, opera acestuia mai are un cuvânt de spus despre noi, despre locul și rostul nostru în lume, rămânând o piesă de bază a memoriei noastre culturale și nu numai!
Ne susține în convingerile noastre, prin vocea sa autoritară, un alt scriitor important al literaturii române, Liviu Rebreanu, cel care scria la câteva zile de la moartea poetului, în 14 mai 1918, în ziarul bucureștean Lumina: „Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară, dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii ... A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în imitații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc."
Nu putem să nu-l invocăm și pe Nicolae Iorga, cel care afirma că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară". Iar George Călinescu vine să pecetluiască o operă: „Coșbuc nu este numai un desăvârșit tehnician, dar nu rareori și un poet mare, profund original (…)".
La relectură, poezia lui George Coșbuc, oricât de grea este povara timpului care a generat-o, are suficiente virtuți care să o impună în continuare în conștiința unui public care va ști să ia din această poezie ceea ce e pulbere de aur, lăsând deoparte zgura vremurilor.
Interesant e că procupările din ultima perioadă pentru opera lui Coșbuc capătă relief mai ales prin contribuțiile unor ardeleni, de la Gavril Istrate la Petru Poantă, de la profesorii Marin Iancu la Maria-Daniela Pănăzan, și nu în ultimul rând, de la academicianul Ioan-Aurel Pop, la eleva Alina Camelia Stanciu, parcă vrând să argumenteze cei doi din urmă că redescoperirea lui Coșbuc nu ține nici de vârstă și nici de calificarea profesională.
E acesta un semn bun, e certitudinea că filonul de poezie coșbuciană se poate și este exploatat, dincolo de încrâncenări administrative sau lene a receptării, cu acuze de vetustețe.
Ca în cazul marilor poeți, și opera lui George Coșbuc cu identitate stilistică vădită, are substanță și unitate.
În rotundul ei de puțin peste trei decenii, opera lui Coșbuc are relief. Simpla trecere în revistă acum, la ceas aniversar, este de evidență irefutabilă: poezie, proză, publicistică, traduceri. Înfocat gazetar, contributor la diverse publicații literare, de la Tribuna la Vatra, de la Foaie ilustrată la Sămănătorul...., George Coșbuc se constituie în figura cea mai proeminentă a spațiului transilvan de la sfârșit de secol al XIX-lea și început al secolului al XX-lea, fiind, alături de Rebreanu, Slavici, mai apoi Blaga, temelia pe care se așează o întreagă literatură a acestui neam.
Coșbuc nu este nici „poetul țărănimii", nici al satului transilvan, el e poetului sentimentului românesc al ființei. E poetul imortalizării unei lumi care se pierde în neantul lumii, trecând-o indirect în mit. E poezia unei arhaicități care s-a pierdut treptat, s-a degradat sau s-a transformat în altceva, lipsit de identitate și vigoare. E poezia unei spiritualități care-și trăi momentele ei de sublim și irepetabil.
Sentimentul românesc al ființei nu va putea fi priceput și perceput fără opera lui Coșbuc.
Racordarea literaturii românești la marea literatură a lumii a găsit în poetul din Hordou pe cel care a înțeles complementaritatea devenirii umane.
Și, de aceea, opera lui Coșbuc merită un nou început, o nouă lectură.
Această antologie este doar o parte din ceea ce speram să fie atunci când mi-a venit ideea acestui proiect.
Am făcut ceea ce s-a putut. Poate că vor reuși alții mai mult. Dacă nu acum, mâine, pentru că pentru opera poetică, epică, publicistică, pentru traducerile lui Coșbuc, există un mâine, care așteaptă să-și intre în drepturi.
Foto: Portret de Veress Zsuzsa, 2016 (Ulei pe pânză)
