Retragerea (5 noiembrie - 20 decembrie)
Armata de nord română se întindea de la izvoarele Putnei până la nord de Trotuș, mergând aproximativ pe frontieră. Forța acestei armate era de 3 divizii, cu un efectiv de aproape 50.000 de luptători. În fața acestei armate se aflau: divizia 1 austriacă, divizia 71 austriacă, divizia 39 honvezi, jumătate din divizia 61 austriacă și 2 regimente, unul de bavarezi și unul de langsturm austriac. Efectivul acestor forțe era de 80-90.000 de luptători.
De la dreapta armatei de nord și până la Bucovina se întindea armata 9 rusă, iar în fața ei se afla armata 1 austro-ungară sub comanda generalului Arz, alcătuită din 15 divizii, din care 7 de cavalerie.
La sud, pe Dunăre și în Dobrogea situația era următoarea: a) Detașamentul de la Cerna care tocmai începea retragerea, urmărit de grupul Szivo compus din: brigada 145 austriacă și o brigadă de cicliști germană; b) Detașamentul de Dunăre, care începea și el retragerea, având în față 2 regimente de miliții bulgare, precum și mici detașamente de cavalerie și infanterie detașate de la armata lui Kuehne. De la Olt și până la Oltenița era divizia 18 română având o divizie de roșiori spre nord de Oltenița; c) între Oltenița și Hârșova erau trupe rusești; tot așa și în Dobrogea, între linia Topalu-Tasăul la nord de linia Constanța-Cernavodă; d) în interiorul țării se aflau diviziile 21, 9/19, 11, 23, 10, brigada din 2/5 și 9/19, și o brigadă de călărași care se reconstituiau în grabă, aproape la întâmplare datorită precipitării evenimentelor.
Inamicul avea: a) în regiunea sud de Zimnicea armata Kosch formată din 5 divizii: 217 germană, 1 și 2 bulgare, 26 turcă și divizia 5 de cavalerie; b) în Dobrogea, începând de la Turtucaia și până la Boascic-Tasăul, armata bulgaro-turcă sub comanda bulgarului Toșeff, echivalentul a 6 divizii.
Ultimele rezerve ale armatei române și anume diviziile care luptaseră în Dobrogea și care au fost înlocuite acolo de către trupele rusești și refăcute în pripă au fost aduse în marș forțat și cu trenul spre Pitești pentru a face față pericolului care ne amenința din Oltenia. La sosirea primelor coloane în regiunea Pitești s-a aflat știrea că forțe inamice însemnate au trecut Dunărea pe la Zimnicea pe un pod de vase format în zilele de 9-10 noiembrie. Între 10-13 noiembrie efectivul acestei forțe inamice a fost sporit la 5 divizii. Acestor forțe dușmane le sunt opuse slabele detașamente românești din divizia 18, destinate a face pază la Dunăre; aveau misiunea să întârzie inamicul în înaintarea lui până la sosirea ajutoarelor trimise.
În noua situație, Armata I împreună cu trupele de apărare ale Dunării au fost constituite în grup de armate, grup separat, sub comandament unic. Acestui grup i s-au pus la dispoziție toate rezervele disponibile și i s-a dat însărcinarea de a respinge și înfrânge trupele inamice pătrunse în Muntenia atât dinspre sud ca urmare a trecerii Dunării, cât și de la vest înaintând dinspre Oltenia.
Planul general pentru îndeplinirea acestei misiuni a fost: a) armata I să țină pe loc cât mai mult timp posibil forțele inamice care veneau din Oltenia, precum și pe cele care atacau în munți până la Curtea de Argeș; b) pe durata rezistenței, trupele de apărare a Dunării împreună cu cele care se adunau spre Argeș și cu rezervele disponibile îndreptate tot în această direcție să atace și să dea lovitura decisivă armatei inamice care a trecut Dunărea și înainta spre București în linie directă Zimnicea-București.
(va urma)
