Maghiar și neliniștit

Distribuie pe:

Studiind comportamentul popoarelor și al celor care-l compun, în general, nu poți să nu remarci neliniștea care-i cuprinde pe unguri, atât ca țară, cât și ca indivizi, în raport cu a altora pe care-i putem numi chiar români sau austrieci. Bunăoară, pentru că românii sunt cum sunt, la ei mămăliga nu explodează, să luăm cazul austriecilor care, din 1867 au fost parteneri cu ungurii la guvernarea unui imperiu, cel devenit austro-ungar sub presiunea acestora. Deși la 1699 au fost dezrobiți de sub turci, după 175 de ani, de către austrieci, redându-le libertatea să-și făurească o țară, evident în cadrul imperiului habsburgic lărgit, având exact același statut ca și Transilvania, de altfel, de-a lungul timpului, ungurii le-au întors spatele, exploatând slăbiciunile habsburgilor, dar și contextul european, încât la 1848 s-au luat de gât cu ei, pentru a ajunge la același rang în cadrul imperiului. Lucrul acesta a reușit în cele din urmă, la 1867, când multisecularul imperiu habsburgic a trebuit împărțit în două, partea de est, denumită Transleithania revenind liniei maghiare, pe care apoi și-a și construit un imperiu propriu, de o duritate extremă pentru soarta supușilor de toate neamurile, din care făceau parte și românii transilvăneni. De ce acest lucru, pentru că națiunea maghiară dominantă, dar minoritară numeric, și obsedată de acest lucru, și-a propus, ca țel suprem, cea ce n-a îndrăznit nimeni în Europa, să eznaționalizeze pe toți supușii celorlalte etnii, și mai cu seamă pe românii ardeleni, anihilându-le originea, limba, cultura, religia, sufletul, pentru a-i, decanta, în cele din urmă, în propriul creuzet și a-i transforma în vajnici cetățeni ai marii națiuni maghiare în devenire. În acest sens s-a lucrat cu o duritate de nedescris, fapt care i-a speriat și pe austrieci, cărora, în partea lor de imperiu, nici prin cap nu le-a trecut așa ceva, și nici n-au încercat, pentru că acest lucru depășea imaginabilul, cu toate că, să recunoaștem, una este să fii german și alta maghiar, dacă ar fi fost vorba de o asemenea alegere. Așadar, dacă Imperiul austro-ungar a căzut mai repede decât s-ar fi așteptat promotorii lui, și dacă el a fost în fruntea listei tuturor imperiilor care trebuiau să cadă, principala vină a acestei crize revine autorităților ungurești imperialiste care, prin aceste asimilări forțate de o complexitate și duritate nemaiîntâlnite, au declanșat acele mișcări naționale de dezmembrare definitivă a întregului ansamblu austro-ungar.

Consecințele se cunosc, Conferința de pace de la Paris din 1919, în urma Primului Război Mondial a făcut dreptate. Au fost create noi state, printre care și România Mare, dar și altele, austriecii rămânând cu un teritoriu al lor de 84.000 kmp, iar ungurii cu 93.000 kmp, cât au putut justifica fiecare, granițe stabilite prin tratate certe, încheiate, cu austriecii, la Saint-Germain (septembrie 1919), iar cu Ungaria la 4 iunie 1920, la Trianon.

Ceea ce se poate observa este faptul că, în vreme ce austriecii, care au jucat un rol mare în dezvoltarea civilizației în centrul și sud-estul Europei, s-au resemnat și și-au văzut de ale lor, statul maghiar, în configurația sa de țară mică a Europei, n-a stat niciun moment locului, căutându-și, fie în Est fie în Vest, aliați puternici, pentru a renaște vremurile lor deja apuse. Se știe că fascismul, ca ideologie, s-a născut în Ungaria mai repede decât în Germania, în brațele căreia s-a și aruncat, cu toate că imediat după Primul Război Mondial și în perioada revoluției bolșevice a lui Lenin se aliase puternic cu comuniștii (vezi Bela Kun), în speranța că aceștia vor fi noii satrapi ai Europei și care îi vor sprijini în demersurile lor revanșarde. Nu mai vorbim apoi de mătăniile pe care liderii acestora le-au făcut după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în fața reprezentanților marilor puteri care au câștigat conflagrația, cu toate că ei au fost mereu în tabăra adversă, în speranța că vor obține Transilvania, sau o parte a acesteia. Iar dacă lucrul acesta nu s-a putut, Budapesta a trecut la permanenta hărțuire dinăuntru a statelor în care trăiesc comunități maghiare, liderii acestora născocind o mie și una de motive, pentru a exprima nemulțumiri fictive, creând astfel în rândul societății din care fac parte, fie alături de români, slovaci sau sârbi, de ucraineni etc., o permanentă stare de neliniște, care la noi a devenit aproape insuportabilă. Vorbind de partenerii lor de imperiu, de austrieci, care, cum spuneam, au pierdut mult mai mult, aceștia au înțeles mersul istoriei, s-au lecuit de vechile metehne și, văzându-și de ale lor, au ajuns să făurească cea mai prosperă și mai civilizată țară a Europei, care este Austria de astăzi.

De ce sunt nemulțumiți maghiarii, în general, și cei din România, în special? De absolut orice. Foarte semnificativ în acest sens este răspunsul pe care ambasadorul Slovaciei la București l-a dat, mai deunăzi, unui reporter de la Formula AS, la întrebarea dacă maghiarii din Slovacia sunt mulțumiți. Răspunsul a fost dat tot cu o întrebare: „Ați văzut vreo țară în care maghiarii să fie mulțumiți?". De altfel ați putut vedea zilele trecute, întâmplarea din acel videoclip de la Sfântu Gheorghe cu ambasadorul Statelor Unite. Cu câtă nonșalanță impertinentul primar Antal Arpad spunea că „maghiarii din România nu au drepturi". Aceeași placă pe care am auzit-o și acum 25 de ani din gura lui Marko Bela, la Târgu-Mureș, la o întâlnire cu ministrul Învățământului de la acea vreme.

Subiectul pe această temă mi-a fost sugerat tot de o recentă întâmplare la Cluj-Napoca, oraș în care numărul populației maghiare este sub 20 la sută. Grădina Botanică, una din cele mai prestigioase din lume, constituie un punct de atracție pentru vizitatori din toate colțurile lumii. Întinsă pe o suprafață de 14 ha, pe un teren adecvat, ea adăpostește, din punct de vedere al plantelor, cam tot ce există în lume. Este vorba de peste 10.000 de specii de plante, sere și un muzeu botanic cu 650.000 de plante. Este colosală, și nu întâmplător are legături cu 450 de grădini din 80 de țări ale lumii. Ca urmare, în cărțile ei de onoare, aprecierile de admirație nu contenesc din partea vizitatorilor din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Curios să văd de unde sunt și ce impresii a făcut Grădina unui grup foarte eterogen de tineri exuberanți: patru fete și un băiat, de toate rasele și culorile (o albă, o negresă, o creolă și o mulatră), iar băiatul, musulman, mi-am permis să arunc o privire peste ultimele consemnări. Am aflat că ei sunt din Arizona, Statele Unite și în dreptul aprecierilor au scris cuvântul „ Wonderful", adică, minunat. Deasupra lor mi-a atras atenția aprecierea unui maghiar din România, care într-o română îngrijită spune cam același lucru, dar cu adausul a ceea ce bănuim cu toții și anume: „De ce aici nu se scrie și în limba maghiară?". Cu asemenea „interpelări" suntem obișnuiți, dar m-a mirat pretenția acestui individ într-un loc în care limba latină și nu româna este absolut stăpână. Se știe bine că denumirile plantelor, a familiilor acestora se scriu în această limbă universală a științei. Româna mai apare pe ici pe acolo, pe la vreo săgeată orientativă, pe la „Nu călcați iarba", „Spre toaletă" și alte câteva, pe la istoricul Grădinii care este și în engleză, iar restul, în limba latină. Ce o fi vrând nemulțumitul individ? Să fie scrise toate acestea și în limba maghiară sau să fie înlocuită limba latină cu cea maghiară? Aberații, desigur, dar care calcă pe nervi și te întrebi cum pot fi îndoctrinați astfel niște indivizi care cred că fără existența limbii maghiare nu se poate mișca nici Pământul și nici Soarele nu are strălucirea lui.

Dacă România nu e, astăzi, așa cum ne-o dorim, unul din factorii frână sunt acest tip de maghiarofobi, unii din convingere, alții la comandă, dar care nu sunt puțini la număr, și care, în posturile pe care le dețin, fac tot posibilul să frâneze și să bulverseze dezvoltarea țării noastre. O atitudine nu numai retrogradă, dar și răufăcătoare pentru propria etnie, pentru că efectele acestor atitudini de frondă, imbecile, la urma urmei, se răsfrâng asupra destinului nostru comun. Întrebarea care se pune este: de ce acest brav popor care a alergat atât de mult prin istorie (circa o mie de ani pentru a ajunge din Podișul Altai, în Panonia) și supus la atâtea încercări și transformări în cei peste 7.000 km parcurși, din Altai până în Urali și de aici până în Ungaria de azi, nu-și folosește energia și potențialul în chip constructiv, luând exemplul „colegilor" austrieci de imperiu, care și-au făurit o țară ca în vis, renunțând să mai alerge după himere. Este total contraproductivă atitudinea de permanentă tracasare și hărțuire, bulversând viața celor cu care conviețuiesc, doar pentru a arăta, ceea ce nu se mai poate împlini, și anume de a fi stăpâni peste alții nu numai din propria țară, ci de oriunde dăinuiește maghiarul.

Lasă un comentariu