Adevărul care doare!

Distribuie pe:

Trebuie să recunosc că rar, chiar foarte rar, mi-a fost dat, de la evenimentele din decembrie 1989 încoace, să citesc un interviu, precum cel realizat de Augustin Păunoiu şi publicat în ziarul „Lumina" al Patriarhiei Române, interviu acordat de cel mai tânăr membru al Academiei Române, totodată şi cel mai tânăr rector din ţară, al Universităţii „Babes-Bolyai" din Cluj-Napoca, prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, autor al peste 50 de cărţi, tratate şi manuale, al celor 300 de studii şi articole publicate în peste 30 de ţări ale Europei, Americii şi Asiei, autor al recentei cărţi „Transilvania - starea noastră de veghe", laureat al Premiului „George Bariţiu" al Academiei Române.

Referindu-se la învăţământul românesc postdecembrist, intervievatul preciza: „Niciodată nu au fost atâtea «reforme» succesive, în timp foarte scurt, atâtea experimente, atâtea schimbări rapide, atâtea modificări de planuri de învăţământ şi de programe şcolare, atâtea experimente de manuale (alternative sau nu), fără nicio noimă şi, mai ales, fără un lucru elementar: recurgerea la înnoiri numai după ce «vechile înnoiri» - de acum un an, doi, trei - şi-au produs urmările, bune sau rele". Se uită nepermis, de 26 de ani - spunea Ioan-Aurel Pop - că „Slujirea omenirii se face preţuind comunitatea care se cheamă patrie! (…) Nu cred că există azi un model românesc de învăţământ, din păcate. Am avut unul sub Alexandru Ioan Cuza, când am stabilit nişte principii sănătoase şi bune: învăţământ primar, secundar şi superior: învăţământ primar de patru ani, obligatoriu şi gratuit (eram atunci printre primele patru ţări europene cu astfel de regulă). Am avut unul sub Spiru Haret, care ne-a ţinut între ţările cu educaţie onorabilă în Europa, până la 1848. Am avut - paradoxal - unul şi sub comunism, natural, controlat, în totalitate, de partid şi de stat, despărţit total de Biserică şi ateist, ideologizat, dar cu părţile sale «tari» (la olimpiadele internaţionale eram între primii din lume, la matematică, fizică, biologie, chimie etc.). Cu alte cuvinte, se făcea educaţie comunistă atunci, dar cartea era carte. Eu, în acest sistem comunist, am învăţat limbi clasice, franceză, engleză, istoria literaturii universale, i-am studiat pe toţi clasicii străini şi din spaţiul nostru, i-am citit pe Kafka, Hemingway, Faulkner, dar şi pe Blaga, Arghezi sau Ion Pillat, pe Hurmuz ori pe Hortenzia Papadat-Bengescu (…) Azi, toate se învălmăşesc, încât nici elevii, nici profesorii şi nici părinţii nu mai înţeleg nimic. Şcoala, după părerea mea, trebuie să urmeze, să respecte câteva principii simple: să-i şcolarizeze pe toţi copiii şi să prevină abandonul şcolar (un om needucat este ca o trestie în vânt, nu poate lua decizii bune singur şi îşi pierde esenţa umană); să facă şcoală plăcută şi atractivă («să te duci cu drag la şcoală», ca «să te porţi la învăţătură»); să aibă planuri de învăţământ fixe şi clare".

Toate acestea le spune un tânăr academician, dar şi cel mai tânăr rector al unei universităţi de prestigiu din România, un intelectual „tobă de carte", cum zice românul. Chiar el, tânărul academician, spune că, la comunişti „cartea era carte". Într-adevăr, se făcea carte! Acesta-i adevărul. Din mai multe motive. „Comunitatea în care ne-am născut se cheamă patrie (de la latinescul pater, adică, tată), se cheamă limbă maternă (de la latinescul mater, adică mamă), se cheamă credinţă, felul de a privi lumea, tradiţie, datină (…), se cheamă doină şi dor şi câte altele (…) Dacă avem identitate naţională este uşor şi natural să avem şi una universală, adică, dacă avem generozitatea necesară ca să iubim copacul, vom putea iubi, sincer, şi pădurea…"

Într-adevăr, pe vremurile invocate de academicianul  Ioan-Aurel Pop, se făcea, în liceele mureşene, carte. Dovezi la îndemână avem destule. Eram elev al Liceului „Alexandru Papiu Ilarian", azi Colegiul Naţional cu acelaşi nume, al cărui absolvent am fost, şi eu, în anul 1957, fără să am vreodată vreo corigenţă! Învăţam. „Cartea era carte!" - cum spune acad. Ioan-Aurel Pop. Îţi crăpa obrazul de ruşine să te prezinţi cu lecţia neînvăţată în faţa profesorilor Ioan Lupşa (Tata Lupşa), Dumitru Mărtinaş, Alexandru Nedelcu, Bazil Ciacoi, Gheorghe Pop, Petru Simon… Erau profesori excelenţi, cu o solidă pregătire profesională, experienţă şi cultură. Erau vremuri când Eminescu, Coşbuc, Arghezi erau respectaţi (din păcate, nu şi Blaga!), nu cum sunt azi, în perioada postdecembristă! Perioadă în care sunt scoşi din manuale! O spune şi eminentul intelectual, cum sunt azi trataţi clasicii literaturii, personalităţile şi zilele istorice: „Eminescu - xenofob, Coşbuc - minor, Ziua Naţională - o eroare", Mihai Viteazul - aventurier, urmărindu-se „ştergerea identităţii care ne-a dat nouă, românilor, măsura lucrurilor, care ne-a conferit un loc sub soare şi ne-a ajutat să existăm până azi". Azi contează „mesajele negative şi pseudovaloarea, colportate pe internet", „combaterea latinităţii şi a stirpei noastre", a valorilor, „demonizarea lumii bizantine", preferabilă fiind, pentru unii, „comunitatea fără repere clare", într-o „lume de descurcăreţi", fără ca ei să realizeze că „orice exagerare devine primejdioasă".

În aceste situaţii, nu-i de mirare - susţine acad. Ioan-Aurel Pop - că „Sunt absolvenţi de şcoală, din noua generaţie, care au făcut studii la limita de jos a promovării, care nu au nici măcar simţul timpului, care nu ştiu dacă romantismul a precedat umanismului Renaşterii sau nu, care pun virgulă între subiect şi predicat (…), dar sunt aşi în jocurile online, care iau de pe Google sau Facebook (de la amici) orice informaţie (…). Din păcate, jumătate din studenţii mei fac frecvente erori de ortografie, pentru care generaţia mea, «comunistă», era pusă la zid în şcoala elementară sau în cea gimnazială (…) Cei de atunci erau selectaţi printr-un foarte sever examen de admitere (…)".

Azi, totul a devenit o nepermisă bătaie de joc!

Precizare. La „Papiu", liceu târgumureşean renumit în toată ţara, pe atunci cunoscută „carte de vizită", dacă un elev punea virgula între subiect şi predicat, între propoziţia subiectivă şi cea predicativă, primea nota 1 sau 2 (notarea era, pe atunci, până la cinci). Pentru dascălii noştri, de dinainte de decembrie 1989, Eminescu, Coşbuc, clasicii literaturii, ai limbii române, nu erau consideraţi „prăfuiţi", nu erau, ca azi, scoşi, abuziv, de ignoranţii timpului, din manuale.

Din păcate - precizează Ioan-Aurel Pop: „Azi nu se mai scrie pe manuale, la multe clase, «Istoria României» sau «Istoria românilor» şi nici «Limba şi literatura română», ci doar «Istorie» sau «Limbă şi comunicare», adică, total impersonal, fără nicio implicare afectivă, ca şi cum ne-ar fi teamă să formăm oameni cu sentimente de ataşament faţă de ţară şi naţiune".

Ajunşi în acest punct nu pot să nu-mi amintesc de dezbaterile furtunoase din Parlament, din anul 1996, privind Legea Învăţământului, cum se numea atunci. Se insista, agasant şi agresiv, mai ales sub presiune UDMR-istă, ca denumirea manualului de istorie să fie simplă - „Istorie".

Într-adevăr, denumire impersonală! Alţii, mai toleranţi, erau de acord să fie folosită sintagma „Istoria României". Venea, spre surprinderea multora, propunerea PUNR, susţinută de deputaţii Petre Ţurlea, Mihai Drecin şi Lazăr Lădariu. Argumentele erau considerabile: manualul să se numească „Istoria românilor". De ce? Marii istorici, înaintemergătorii, au folosit această potrivită sintagmă. Nicolae Bălcescu cum şi-a intitulat opera? „Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul"! Nicolae Iorga ce sintagmă a utilizat? Tot „Istoria românilor". Dar Constantin Giurescu? Tot „Istoria românilor"! A fost nevoie să le explicăm, de câteva ori, înverşunaţilor potrivnici, că doar „Istoria" nu spune nimic. Denumirea se potriveşte istoriei oricărei ţări! „Istoria României"? Cuprinde, logic, doar o istorie în graniţele actuale ale unei hărţi. Însă „Istoria românilor" cuprinde răspândirea românilor din Australia până în Muntenegru, din Grecia, până în Spania, din America până în Rusia. S-a votat. Dar denumirea „Istoria românilor" a fost înlăturată peste doar câţiva ani. N-a convenit cuiva. Cică era cam… naţionalistă!

„La examenul de bacalaureat - spune Ioan-Aurel Pop -, nu se mai dau texte din «clasicii prăfuiţi», adevărate modele de stil şi artă literară (vorba lui Tudor Vianu), ci texte sportive, diatribe jurnalistice, cronici politice, buletine meteo. Versuri nu mai învaţă nimeni, pe de rost, ca să nu tulburăm mintea elevilor, cărora li se spune că memorarea mecanică devine periculoasă (...), numai că necultivarea memoriei ne transformă în infirmi. Gândiţi-vă ce soartă are un om fără memorie! El ajunge caz patologic şi trebuie izolat de lume. La fel păţesc şi comunităţile care nu-şi cunosc memoria colectivă, adică trecutul lor sau experienţa lor de viaţă, ajung infirme şi vulnerabile. Limba şi literatura română sunt parte a identităţii noastre de români. Mai mult, eu cred că cea mai mare creaţie spirituală a românilor este limba română, în care, de secole,  s-au elaborat opere nemuritoare. Oare este cazul să le dăm uitării? Decât şase ore de jocuri pe calculator, oare nu ar fi mai profitabil, pentru noi şi pentru omenire, să destinăm, măcar trei din ele, citirii unui roman sau a unei cărţi de istorie?".

M-am convins, personal, cu prilejul decernării titlului de Doctor Honoris Causa, al Universităţii „Petru Maior" din Târgu-Mureş, distinsului prof. univ. dr., academicianul Ioan-Aurel Pop, cât de citit este acest tânăr intelectual. Doamne, câtă poezie, pe de rost, ştie acest academician! La întâlnirea, care a urmat după decernarea onorabilului titlu, la o cafea, Ioan-Aurel Pop venea cu un test, întrebând: „Cine a scris versurile următoare?": „Cobora pe Topolog, / Dintre munţi la vale, / Şi la umbra unui stog / A căzut din cale. // În ce vară? În ce an? / Anii trec ca apa! / El era drumeţ sărman, / Muncitor cu sapa //…// Vara trece, pe cărări, / Frunza-n codru sună / Trec cernite înserări, / Nopţi adânci cu lună. // Iar când norii-nvăluiesc / Alba nopţii Doamnă, / Peste groapa lui pornesc / Vânturi lungi de toamnă…" . I-am răspuns imediat: „Balada morţii", de George Topârceanu, un adevărat spirit socialist al vremii, cum erau mulţi scriitori români în perioada interbelică. Replica? „Şcoala clujeană se vede!". Pe atunci, într-adevăr, se făcea carte! Sunt absolvent, din anul 1963, al Filologiei clujene, Heidelbergul Ardealului, făcând carte cu mari profesori ai vremii. Şi, în acea seară, am continuat să rostim, împreună cu Ioan-Aurel Pop, versuri din Serghei Esenin, în inimitabila traducere a ieşeanului George Lesnea, din Eminescu, din Coşbuc, din Blaga. Şi mă întrebam: cum să dăm uitării versul eminescian, din „Epigonii": „Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere"?

Referitor la povaţa tânărului academician, la îndemnul ca elevii de azi să înveţe - precum noi, cei de altădată, noi, „prăfuiţii" „generaţiei expirate", în urmă cu 50-60 de ani, o făceam - versuri pe de rost. Eram elev la şcoala (ciclul al doilea) din Ideciul de Sus. Profesor suplinitor, la limba şi literatura română, era învăţătorul Suciu, din Urisiul de Sus, rănit la o mână în cel de Al Doilea Război Mondial, pe frontul de Răsărit. Ne cerea să învăţăm, pe de rost, versuri din Mihai Eminescu şi George Coşbuc. De atunci, până azi, am rămas cu versurile din Luceafărul: „Porni luceafărul. Creşteau / În cer a lui aripe, / Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe. // Un cer de stele dedesubt, / Deasupra-i cer de stele - / Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin ele. //…// Căci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte." Sau versurile din Scrisoarea III: „Rămâneţi în umbră sfântă, / Basarabi şi voi Muşatini, / Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini, / Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră / De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră". Aşa învăţam noi! Pentru viaţă. Aşa am învăţat carte, noi, pe atunci, copii de ţărani mulţi dintre noi.

„Am văzut manuale de istorie - continuă acad. Ioan-Aurel Pop - construite pe «mari teme», precum «omul şi natura», «omul şi religiile», ceea ce este frumos şi chiar util, dar nu este istorie! (…) Fără respectarea succesiunii faptelor în timp şi spaţiu, istoria nu mai este istorie (…) Disciplinele cu câte o oră pe săptămână - cu rarisime excepţii - sunt de prisos, sunt pierdere de vreme, nu au nicio continuitate, nicio ritmicitate în notare şi niciun rezultat pozitiv. Or, azi se tinde spre cât mai multe asemenea discipline, ceea ce este fatal pentru soarta şcolii. Şcoala, de când e lumea, înseamnă predare, receptare, fixare, recapitulare, spre a ajunge la învăţare temeinică. Dacă noi doar ascultăm la clasă şi nu scriem nimic, dacă doar căutăm definiţii pe Google, dar nu luăm notiţe, cum să ajungem să ştim? (…) Dacă nu revenim cu lecturi repetate, cu conspectări, cu încercarea de înţelegere profundă a mesajului unui text, cum să-l putem şti la examen (la teză, la extemporal)? (…) Dacă profesorii sunt mediocri sau slabi, la fel vor fi şi elevii!".

Mai zilele trecute, citeam o enormitate, una din acele cutremurătoare aberaţii posdecembriste! Întrebat dacă e cazul ca elevii de azi să-şi mai facă temele pentru acasă, ministrul Educaţiei Naţionale, domnul Mircea Dumitru, aproba această stupiditate, considerând că nu ar fi cazul, că nu ar mai trebui! Chiar să uite domnul ministru în ce an, în ce secol şi în ce mileniu ne aflăm? Oare, încetul cu încetul, după capul unora, ar fi bine să ne întoarcem în Evul Mediu? Şi aşa, în condiţiile şi cerinţele de azi, mulţi elevi nu mai citesc nimic, refuză să înveţe carte, îşi bat joc de şcoală şi de dascălii lor. Ei cred că internetul pe ei îi face deştepţi, uitând cuvintele latinului: „Verba volant, scripta manent!". Ce iluzie! Cultura vine citând, făcând conspecte, reţinând esenţialul dintr-o carte. Din păcate, o lege stupidă, încetul cu încetul, dă azi mai multe drepturi elevilor, decât profesorilor. S-a ajuns, nepermis, atât de departe! Păcat. Păi, dacă-i aşa, iar învăţământul românesc a ajuns în această periculoasă fundătură a continuelor experimente, poate că, azi-mâine, domnul ministru al Educaţiei Naţionale să vină şi să propună o lege prin care elevii nu doar să nu-şi mai facă temele acasă, lege prin care să nu se mai facă, după placul unora, nici şcoală! Să ne mândrim că, iată, cu astfel de mai-mari ai zilei, în România de azi, după ce, în anii '50, ai „obsedantului deceniu", s-a făcut acea atât de necesară alfabetizare prin satele româneşti azi, pe alocuri, 30% din elevi, analfabeţi şi semianalfabeţi, nu mai urmează cursurile, abandonând şcoala. Doamne, în ce ţară trăim?!

Doamne, cât adevăr cuprind spusele tânărului academician Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca! Câtă dreptate are un bun şi profund cunoscător, deopotrivă, al istoriei noastre naţionale, dar şi al învăţământului românesc aflat, azi, în bătaia tuturor vânturilor încercărilor, într-o vreme a experimentelor, în jenanta postură de cobai! Un adevăr care doare, dar adevăr, din păcate! Oare cu un astfel de învăţământ, cu astfel de elevi, pe alocuri cu o atât de slabă pregătire, într-o Românie cu 30% elevi care abandonează şcoala, ajungând semianalfabeţi, putem privi, liniştiţi, spre viitor?

 

Lasă un comentariu