EVENIMENTELE INTERNAŢIONALE CARE AU CONDUS LA DECLANŞAREA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL ŞI PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA CONFLAGRAŢIE (XXIII)

c) Retragerea (5 noiembrie - 20 decembrie)

Armata a II-a şi-a retras trupele din regiunea Câmpulungului, cea mai mare parte pe valea Dâmboviţei, luptând cu forţele mult superioare ale inamicului.

Retragerea generală spre Siret a fost ordonată la finele lunii noiembrie, atunci când s-a constatat că nici cele mai priincioase poziţii de luptă nu ar fi dus la vreun rezultat încurajator pentru armata noastră. Retragerea însă s-a făcut cât mai lent cu putinţă, deoarece trebuia câştigat timpul necesar sosirii armatei ruseşti, care se anunţase că va veni în număr mare chiar în Muntenia.

În marşul de retragere, armatele aveau câte un sector în limitele căruia se puteau mişca, cantona şi aproviziona. Armata a II-a avea şoseaua Ploieşti - Buzău - Râmnic ca limită spre sud, apoi venea Armata I chiar prin mijlocul Bărăganului; la sud de Armata I venea grupul de apărare al Dunării, iar mai la sud în lungul Dunării, mergeau trupele ruseşti care veniseră spre Bucureşti în vederea bătăliei de la Argeş. Sacrificul trebuie, însă, complet făcut, ceea ce s-a şi întâmplat prin părăsirea capitalei. În jurul armatei noastre aflate în retragere, se îngrămădeau în grabă, disperaţi, poporul şi soldaţii rătăciţi de unităţile lor care erau parţial sau complet distruse în luptă, fugind din faţa invaziei inamicilor. Peisajul era de-a dreptul deprimant.

A se face retragerea în lungul unei ţări care însemna peste 350 km, când lăţimea ei de la Dunăre până la dealuri nu depăşeşte 80 de km, de la nord şi de la sud, de la munţi şi de la Dunăre veneau lovituri puternice din partea unui inamic cu mult superior, fără a-l mai socoti pe cel aflat în urmărire directă, se executa o retragere care mai era îngreunată şi de condiţiile unor temperaturi scăzute şi a drumurilor noroioase datorită ploilor necontenite.

Pe când armatele noastre în retragere se găseau pe frontul Mizil - Amarul - Pogoanele, au sosit primele elemente de cavalerie rusă, care, în curând, au devenit 3 divizii de cavalerie. Acestea din urmă au încercat un atac înspre Cricov - Ploieşti, însă au fost respinse cu mari pierderi. Unităţile de infanterie şi artilerie rusească au ocupat regiunea Buzăului, pe malul drept al râului, întinzându-se înspre sudul şi estul oraşului Buzău şi aproximativ în lungul acestui râu. Rezistenţa lor a fost însă de scurtă durată, şi au fost nevoite să se retragă pe linia întărită Râmnicu-Sărat - Joiţa - sud Brăila, unde trebuia să fie oprită orice înaintare inamică.

Trupele noastre, în retragerea lor, au trecut printre liniile ruseşti şi astfel, pe la începutul lunii decembrie, ele au ieşit de sub focul inamicului, continuându-şi retragerea spre zonele ordonate, pe Siret, unde vor primi noi ordine.

O parte din Armata a II-a, însă, şi cu o parte din trupele armatei de nord, constituind noua Armată II, au ocupat regiunea muntoasă cuprinsă între Oituz şi Panciu. Pe aceste poziţii, oştirea română a luptat îndârjit, fără a mai putea fi clintită, reuşindu-se păstrarea regiunii Oituzului şi au permis păstrarea ultimelor saline de la Târgu-Ocna, ultimele surse de păcură de la Moineşti, ca şi întreaga vale a Trotuşului - în curând ea va da şi prima lovitură inamicului.

Aceasta a fost Armata Română în prima parte a campaniei: „a fost îngenunchiată, dar nu bătută; a fost înfrântă, dar nu distrusă".

 

Lasă un comentariu