Și măgarii au mândria lor

Pe Măgar mai toți l-au crezut pe cuvânt atunci când s-a întors de prin peregrinările sale și a povestit mulțimii adunate în fața primăriei cum a cucerit el lumea cu discursul său înălțător, cu alura sa de zeu vremelnic umblător pe pământ. Caprele au început să zbiere deșucheat, iar iepele îl considerau tot mai mult un „macho" fără seamăn. Măgarului parcă-i părea rău că nu are pene să se umfle în ele la auzul laudelor necontenit picurate în urechile-i mari. Credea cu sinceritate că a fi un mare orator înseamnă a deține frâiele „Artei".

În timpul ăsta, undeva, departe de mulțime, trecea Calul, obosit, cu ochii roșii de nesomn și picioarele strâmbe. Pielea-i era plină de scaieți și-și ducea trupul ca pe o corvoadă milenară. Măgarul nu l-a observat, acoperit fiind de patrupedele venite pentru a lua un autograf și, poate, cu un pic de noroc, o promisiune de a fi primite spre seară, în casa Măgarului.

Calul a lăsat în urmă mulțimea și și-a continuat drumul către grajdul mizer, aflat undeva la marginea orașului. Acolo își petrecea singur nopțile, încercând să descifreze sensuri ascunse, rostul animalic al existenței, nevoia surprinzătoare de a lăsa urme în praful străzii sau în mocirlă. Avea o teorie, cum că, orice urmă de copită înfiptă în noroi, e un obiect de artă, un contur divin ca un minus de pământ, în care să se adune aspirații și încercări iluzorii. Invidia păsările, pentru că puteau să zboare, peștii, pentru că puteau să înoate, dar o făcea cu umor, meditând cu autoironie la propria incapacitate.

Măgarul, politician de vază al ținutului, și-a trăit viața în huzur, călătorind prin lume și îngrășându-și orgoliul cu zâmbetele, țipetele și leșinurile caprelor venite să-l aclame. Niciodată nu și-a coborât privirea către urmele din noroi, niciodată nu și-a ridicat ochii către zborul păsărilor. S-a stins fericit, înconjurat de o mulțime de admiratori fanatici, într-o seară de mai, după un discurs fulminant, în urma căruia s-a ales cu un atac de cord.

Calul a mers după un timp l-a mormântul Măgarului și și-a înfipt copita în lutul proaspăt de deasupra cadavrului. A zâmbit și s-a întors în grajdul mizer. Anii au trecut și peste trupul Calului și, într-un târziu, s-a stins și el, singur, între pereții coșcoviți de la marginea orașului, putrezindu-și ciolanele îngropate ca o ultimă urmă în pământ.

Animalele și-au dus viața mai departe în acel loc, uitând de discursuri mărețe și momente istorice, de zgomotul mulțimii de capre adunate în piață. Treceau doar din când în când, pe la mormântul Măgarului, nu pentru a-i aduce vreun omagiu, căci nimeni nu mai știa de el, ci pentru a privi urma din lut, rămasă acolo ca o cruce deasupra unui simplu leș pierdut în uitare.

„Sfântu preacurat al ghiersului românesc", cum îi spunea Tudor Arghezi lui Eminescu, precizează faptul că lumea este asemeni unui teatru uriaș a cărui piesă se repetă mereu, actorii fiind cei care se schimbă: „Și de mii de ani încoace/ Lumea-i veselă și tristă/ alte măști, aceeași piesă/ alte guri, aceeași gamă".

 

Din volumul „UN SUSPIN, O RUGĂCIUNE", în curs de apariție la Editura Vatra Veche, Târgu-Mureș

Lasă un comentariu