„Cum nu vii tu, Țepeș Doamne…"?

Având în vedere propria sensibilitate și viziunea generației mele, conducându-mă după spusele celui mai tânăr academician Ioan-Aurel Pop, cuprinse în cartea sa „Criza scrisului istoric sau criza conștiinței publice", în călăuzirea și formarea unei opinii, redau, drept moto, următoarele cuvinte: „Trecutul este un prezent și un fost viitor."

Cu acest gând mă întorc în trecut, la marii bărbați ai neamului, mulți apărători ai limbii, „entitate sacră pentru un popor", la George Barițiu, Timotei Cipariu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Inochentie Micu Clain, la Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, la Blaga și Coșbuc, apărători ai tradițiilor, ai drepturilor românilor transilvăneni, ai identității etnice a lor în spațiul transilvan. Apărători îndârjiți ai unității limbii literare și ai teritoriului românesc, ai independenței național-statale, conform ideologiei Școlii Ardelene.

Ne vom întoarce cu gândul, de fiecare dată, la generația revoluționară de la 1848, cu a ei arzătoare dorință a unirii naționale, „năzuință vitală, fundamentală", dorita unire a idealurilor luptei pentru „desăvârșirea unității statale." Toți, adepți ai spiritualității transilvane, ai apărării limbii, cu orice preț. Ei, marii patrioți români, la timpul lor, într-adevăr, luptau în acele vitrege condiții, ca nu cumva harta limbii române să fie mai mică decât cea a teritoriului pe care trăiau, de când se știu, românii. Erudiți și tenace apărători ai drepturilor românilor transilvăneni și ai limbii române, adevărați arhangheli ai românismului, și-au exprimat gândurile, acel militantism eroic, în reviste și în ziare precum „Tribuna", „Transilvania", „Telegraful român", „Luceafărul", militând pentru unire, identitate națională, ca „permanență a tuturor românilor", ca ziditori ai perenității care poartă „un singur nume, cel de românism."

Dovezi de bărbăție au dat românii la Plevna și Grivița, în Războiul de Independență, în Primul și în Al Doilea Război Mondial, la Mărășești, Mărăști, Oituz, la Odessa, la Cotul Donului - Stalingrad, la Oarba de Mureș, în munții Tatra, până la porțile Vienei. Oștenii, viteji ai neamului, conduși de generalii Dragalina (erou căzut în luptă în Primul Război Mondial), Averescu, Prezan, remarcându-se în luptele din Moldova, mareșalul Antonescu, în Al Doilea Război Mondial.

Acestea au fost câteva argumente convingătoare, pentru a recurge la necesarele comparații! Dar să ne întoarcem la acest prezent postdecembrist și să vedem ce bravuri au făcut mai-marii noștri guvernanți din 1990 încoace! Cam nimic. Au vândut țara! S-au îmbogățit, majoritatea, din furt, din hoție, machiaverlâcuri, afaceri necurate! Și-au bătut joc de o țară, de o Românie mereu hărțuită, de 26 de ani, de toți nesătuii, lacomii, șmecherii. Chiar unii intelectuali și-au trădat menirea, cântând în struna puternicilor clipei sau a dușmanilor țării. Încât o întoarcere la versurile Înaltului Domn al Limbii și al Poeziei Românești, Mihai Eminescu, este atât de potrivită: „Iar noi? Noi, epigonii?... Simțiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, / Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; / Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază, / În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază, / Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic." Ce potrivite cuvinte pentru mai-marii zilei! Altul era crezul înaintașilor: „Și de-aceea spusa voastră era sântă și frumoasă, / Căci de minți era gândită, căci din inimi era scoasă." Așa vedea Mihai Eminescu, adresându-se înaintașilor, în „Epigonii", deosebirea enormă între bărbații trecutului și nimurugii prezentului! Erau, cei din trecut, acele „sânte firi vizionare", luptători pentru un ideal, dornici să fie în slujba națiunii care i-a dat. Ce frumos le mulțumește cel mai mare poet, geniu al românilor: „Rămâneți, dară cu bine, sânte firi vizionare, / Ce făceați valul să cânte, ce puneați steaua să zboare." Iar azi - „Totu-i praf… Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem noi."

Azi, „saltimbancii și irozii" prezentului nu mai au, deloc, gândul țării, al acestei Românii mereu lovite, din toate părțile. Bogățiile subsolului țării (petrolul, gazul, aurul) le-au pus în mâna străinului. În palma primului venit cu bani au pus pământul românesc și pădurile, încât, azi, românul a ajuns să nu mai fie frate cu codrul! Ei au avut și au o singură preocupare, în Parlamentul țării, în toate guvernele postdecembriste: să adune bani, bani, bani, să vâre în burțile lor nesătule, să-și mărească, în bănci, conturile grase, să-și ridice vile, să-și procure autoturisme scumpe, luxoase. N-avea dreptate Eminescu, în acea evocare, pentru comparație, între trecut și prezent, din Scrisoarea III? „Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii...", în timp ce „În izvoarele bătrâne pe eroi mai pot să caut; //...// Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini,/ Descălecători de țară, dătători de legi și datini,/ Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră/ De la munte pân' la mare și la Dunărea albastră."

Ai noștri mai-mari ai clipei, din 1990 încoace, n-au apărat nici pământul țării, nici bogățiile subsolului, nici combinatele industriale, nici măcar demnitatea acestei nații de la Porțile Răsăritului, de loviturile tuturor nemernicilor. Când ambasadorul american la Chișinău afirma că „Republica Moldova nu-i România", toți - președinte, guvernanți, parlamentari - au tăcut ca peștele în apă. Tot așa au procedat când ambasadorul SUA la București, Hans Klemm, se fotografia, bățos, ținând cârpa aceea, numită drapelul secuiesc, alături de Antal Arpad și Tamas Sandor, adepți ai așa-zisului Ținut Secuiesc, autonomie teritorială pe criterii etnice. Astfel, el recunoștea existența unui ținut care nu există. Uită el că nu-i ambasadorul american în Ținutul Secuiesc, inexistent, ci al SUA în România?!

Doamne, cât de actuale, cât adevăr conțin aceste versuri eminesciene, în aceste blestemate timpuri postdecembriste! Dau cu târnăcoapele la temelia țării toți imbecilii, toți analfabeții momentului, toți nechemații ajunși prin Guvern, prin Parlament, prin servicii descentralizate din județe. Cât de potrivite sunt versurile eminesciene: „Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,/ Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!//...// Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!/ I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni! //...// Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri, / Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,/ Îndrăznesc ca să rostească pân' și numele tău... țară! //...// Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici; / Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici./ Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca, punând mâna pe ei, /Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei, /Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni, /Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni".

Numai că, Doamne, oare cam câte „temniți large" i-ar trebui, azi, lui Țepeș, pentru toți acești răi și fameni, acești fonfi, bâlbâiți, smintiți și mișei ai prezentului?!

Lasă un comentariu