O carte de învățătură evreiască istorisește despre un înțelept foarte cunoscut la care, atunci când se afla pe patul de moarte, au venit ucenicii lui să-l viziteze. Văzându-i, înțeleptul a început să plângă.
- „Lumină a poporului", îi spuseră ei, „coloană a templului", „daltă din cele mai ascuțite", ce motiv ai să plângi?
- Dacă ar fi vorba, le-a răspuns înțeleptul, să mă înfățișez în fața unui rege pământesc, care astăzi trăiește și mâine nu va mai fi, a cărui pedeapsă cu moartea nu are în ea ceva absolut, pentru că aș putea să-l potolesc prin cuvintele mele, sau să-l câștig cu bani, nu aș plânge. Dar eu trebuie să mă înfățișez în fața Regelui regilor, a Sfântului binecuvântat de El, care trăiește veșnic și pe care nu-L pot convinge cu vorba, sau câștiga cu bani. În fața mea se deschid două căi: fericirea raiului sau pedeapsa veșnică, fără ca să știu pe care din acestea două voi fi purtat.
Așa se plângea acel înțelept care vedea dreptatea lui Dumnezeu, dar nu cunoștea harul Său în Iisus Hristos.
Din volumul „UN SUSPIN, O RUGĂCIUNE", în curs de apariție la Editura „Vatra Veche", Târgu-Mureș
