Întrebări despre Dumnezeu

Printre elementele care definesc și consolidează patrimoniul cultural românesc, poezia religioasă ocupă un loc aparte. Ea a reprezentat mereu o miză uriașă pe care niciun poet care-și ia în serios menirea, nu poate și nici nu are dreptul s-o minimalizeze. Istoria poeziei universale, dar și autohtone, cuprinde numeroase poeme în care numele Domnului este tratat cu maximă seriozitate și evlavie. Literatura română este foarte bogată în poezie religioasă, iar cele mai multe dintre poezii sunt în legătură cu sărbătoarea Învierii Domnului și cu Sărbătoarea Nașterii Domnului, puncte de referință în credința și tradiția ortodoxă. Dar poeții închină și rugăciuni către Dumnezeu, către Maica Domnului, către sfinți și către îngeri, arătând cât de prezenți sunt aceștia în viața noastră.

Coborâtor dintr-un șir de preoți, unii dintre ei școliți în școala Teologică de la Blaj, George Coșbuc (1866-1916) este și el un poet al rugăciunii, opera lui însumând și creații poetice de inspirație religioasă. Poeziile sale religioase sunt autentice rugăciuni către Dumnezeu și au o încărcătură mistică inconfundabilă. Există în poezia religioasă a lui Coșbuc o raportare perpetuă a omului la voința divină, un fior cosmogonic și trascedental, o îngenunchere în fața misterului Dumnezeiesc. Pentru George Coșbuc, Dumnezeu este în noi, e alături de noi, e în vegetal și în animal, ca și în spiritul uman: „Cine-nvață așa de dulce/ Păsărelele să cânte,/ Și pe cerbi la fugă vesel/ Prin păduri să se azvânte? // Cine face, ca să sufle/ Prin văzduhuri, asprul vânt,/ Și-anotimpurile veșnic/ Să se schimbe pe pământuri? // Cine-ndeamnă pârâiașul/ A fugi din munți la vale,/ Și adâncul lac să salte/ Înspre mal undele sale? // Cine dăruit-a boltei/ Soarele strălucitor,/ Stelele, ce ne încântă,/ Noaptea, cu surâsul lor? // Spune-mi, cine e maiestrul,/ Domn peste-ale firei taine,/ Care-mbracă flori și câmpuri/ Cu așa frumoase haine? // Care face, ca să cadă/ Răcoroase, ploi din nori,/ Și cu roua-ades adapă/ Plantele setoase-n zori? // Spune-mi cine este oare,/ Cum se cheamă el, copile, / Creatorul fără seamăn,/ Ce ți-a dat viață, zile? // Domnul, care-n altă lume,/ Mai presus de-acest pământ,/ Celor buni le dă odihnă,/ În locașul lor preasfânt? // De-l cunoști: Fii bun și-ascultă-L,/ Ca să-ți facă loc și ție/ Între sufletele blânde,/ În a Sa împărăție!". („Întrebări despre Dumnezeu")

Unele din poeziile sale, înfățișează bucuria cu care întâmpinăm marile sărbători ale creștinătății: Crăciunul și Paștele.

Nașterii Mântuitorului, Coșbuc îi închină câteva poezii existente în manualele de literatură de odinioară, dar aproape necunoscute generațiilor ce au trecut prin școală după Reforma învățământului din 1948: „Colindătorii", „Pomul Crăciunului", „Crăciunul în tabără". În poezia „Colindătorii", sufletul poetului e atât de apropiat de al copilului de odinioară - iar viziunea căminului părintesc, în noaptea sfântă de Crăciun, e zugrăvită în culori ce-și pot găsi reflexul în afectivitatea fiecăruia dintre noi. Poezia stăruie asupra unei duioase imagini de familie: mama povestind copiilor despre nașterea și patimile Mântuitorului, imagine interferată de zvonul colindătorilor, care îi impresionează atât de mult pe copii, încât scenele povestite și văzute se prelungesc în vis: „Și când târziu ne biruia / Pe vatra veche somnul / Prin vis vedeam tot flori de măr/ Și-n fașe mic pe Domnul." („Colindătorii").

Capodopera poeziei religioase a lui Coșbuc, este „La Paști", un pastel al primăverii, un tablou vivant pătruns de sfințenia și lumina zilelor Învierii, de frumusețea și misterul miracolului ridicării Domnului la cer. Adevărată și pătrunsă de credință, cântarea preotului în altar și glasul clopotelor vestesc biruința vieții asupra morții. Un singur gând stăpânește întreaga suflare a satului: „În fața noastră ne e soarta/ Și viața este tot, nu moartea." În Ziua Învierii Domnului se bucură toată creatura, se bucură cerul și pământul, pentru că, prin Înviere, a fost biruită moartea, pentru că, prin Înviere, a biruit Hristos, care este Viața. Această stare de bucurie a întregii creații izbucnește atât de frumos din chemarea unei cântări de Paști: „Răsărit-a primăvara, veniți să ne desfătăm! Strălucit-a Învierea lui Hristos, veniți să ne veselim!" Armonia între lumina și strălucirea Paștilor și între lumina și prospețimea primăverii a dat naștere măiestritelor versuri ale poetului George Coșbuc: „Răsuflul cald al primăverii/ Adus-a zilele-nvierii./ Și cât e de frumos în sat!/ Creștinii vin tăcuți din vale/ Și doi de se-ntâlnesc în cale/ Își zic: Hristos a înviat!"/ Și râd de-atâta sărbătoare / Din chipul lor cel ars de soare". („La Paști")

Acestea sunt versurile esențiale care sintetizează întreaga învățătură creștină a poeziei în legătură cu credința despre Înviere, rezumând esența simbolică a Învierii Mântuitorului: biruința vieții asupra morții. Aici se exprimă ideea poetică susținută de către Sf. Ap. Pavel în Epistola I către Corinteni, cap. 15, 13-14: „Dacă nu este înviere a morților, nici Hristos n-a înviat. Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră." o versificare a unui adevăr evanghelic fundamental, dar Coșbuc simte nevoia să detensioneze acest enunț, prin revenirea la alte imagini înduioșătoare ale sfintei sărbători: tineri și bătrâni urcând dealul spre biserică și câte o bătrână șovăind, ducându-și micul ei nepot de mână. Imaginea duce cu gândul la mama care-și dorește înapoi fiul înstrăinat, iar legătura cu versul esențial în care predomină bucuria Învierii se face prin îndemnul: „La zâmbet cerul azi ne cheamă/ Sunt Paștile! Nu plânge, mamă!"

Există în poezia lui Coșbuc și câteva narațiuni moralizatoare, un soi de parabole versificate, o poezie gnomică într-o formă accesibilă, prin care el se anunță ca un precursor al lui Vasile Militaru: „Amin strigă stâncile", „Cel mai bun cuvânt", „Iisus la Împăratul", „Armindenii".

Marea poezie a lui Coșbuc este însă integrată subtextual, organic, în câteva din cele mai cunoscute texte, considerate capodopere ale creației sale: „Nunta Zamfirei", „Moartea lui Fulger", „Vara", „Pace". Primele două poezii rămân reprezentative pentru înfățișarea unor momente importante din viața satului, a omului în general: nunta și moartea; și legat de acestea, s-a insistat îndeosebi asupra influenței folclorice evidente în cele două creații ale lui Coșbuc. Numai că, dată fiind vechimea creștinismului la români, creația folclorică însăși, datinile și obiceiurile românilor au fost înrâurite de filosofia creștină. De aceea, finalul din splendida baladă „Nunta Zamfirei", cu vesela și bătrâneasca urare a lui Mugur Împărat, este desigur o datină, o tradiție, dar și ecoul biblicului îndemn: „Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul": „Și vesel, Mugur împărat/ Ca cel dintâi s-a ridicat/ Și cu paharul plin în mâini/ Precum e felul din bătrâni / La orice chef între români, el a-nchinat/ Și-a zis: Cât mac e prin livezi/ Atâția ani la miri urez, / Și-un prinț la anul, blând și mic / Să crească mare și voinic, / Iar noi să mai jucăm un pic / Și la botez."

În „Moartea lui Fulger", episodul central (apariția bătrânului și cuvintele adresate mamei, care, în disperarea sa, merge până la blasfemie), constituie, de asemenea, o sinteză a concepției creștine asupra vieții: viața este o datorie grea, ea trebuie trăită în așa fel încât să avem conștiința împlinirii noastre ca „mădulare ale lui Hristos": „Ei și-au plinit chemarea lor/ Și i-au văzut murind ușor/ N-a fost nici unul plângător/ Că viața-i fum", această însușire culminând cu elogiul unei virtuți cardinale a creștinismului - „credința în zilele de apoi", credința în Înviere, văzută de însuși Apostolul Pavel ca piatră unghiulară a Evangheliei lui Hristos. Nicio idee nu este mai profund impregnată de credința creștină decât aceea că drumul omului pe pământ este vremelnic, efemer, în timp ce adevărata răsplată vine abia după moarte: „Credința-n zilele de-apoi/ E singura tărie-n noi/ Că multe-s tari, cum credeam noi/ Și mâine nu-s,/ Și-oricât de amărâți să fim / Nu-i bine să ne despărțim/ De Cel ce viețile le-a dat!/ O fi viața chin răbdat,/ Dar una știu: ea ni s-a dat/ Ca s-o trăim!"

Pe cât este de popular George Coșbuc (sau, mai precis, pe cât era de popular), ne-am aștepta ca opera lui să fie cunoscută până în cele mai mici amănunte. Recitat, nu cu multă vreme în urmă, la toate serbările școlare, la concurență cu Eminescu, George Coșbuc era un familiar al publicului școlar, iar această familiaritate dădea iluzia că e un scriitor care nu ne mai poate rezerva niciun fel de secrete. Ca scriitor popular, Coșbuc este, în poezie, echivalentul lui Creangă, cu o la fel de rafinată și densă erudiție a tradițiilor regionale și naționale. Ioan Alexandru îl considera pe Coșbuc cel mai de seamă poet religios din literatura română, iar un alt mare scriitor român, Liviu Rebreanu, spunea în acest sens: „Eminescu și Coșbuc. Pot sta prea bine alături. Se deosebesc atât de mult, încât se completează. Ei doi dau fața și sufletul poeziei românești de până acum - «Luceafărul» și «Nunta Zamfirei»!"

Nu știu dacă astăzi mai este cuprins în manuale. Mă tem că nu i s-a acordat un asemenea loc, iar autorii acestor cărți de învățat tineretul își dovedesc, ca și în alte cazuri, incompetența crasă.

Nu pot încheia fără să citez, din nou, versurile lui Coșbuc, pe care eu le recitesc din când în când, dar pe care noi, românii, ar trebui să le ținem sub căpătâi. E un cadou frumos pentru cei care care îl iubesc, îl apreciază și îl merită pe George Coșbuc: „Închinați-vă, popoare! Dumnezeu e bun - / El a pus în soare focul/ Verii-a tot încălzitoare. / Inima-i e sfântul soare,/ Și-alte lumi el pune-n locul / Lumilor ce-apun. // Închinați-vă, popoare!/ Dumnezeu e drept -/ Binecuvânta-va anii / Celui ce-n dreptate moare,/ Însă jalnic plângătoare/ Vor avea-o-n veci tiranii/ Inima din piept! // Închinați-vă, popoare! / Dumnezeu e sfânt - / Cel ascuns e-n veci de față,/ Cel etern într-una moare,/ Vă-nchinați, că-nvingătoare/ El renaște-a sa viață/ Dintr-al său mormânt."

 

Lasă un comentariu