Să ne aducem aminte!

Unde sunt cei care nu mai sunt?" - întreba, în superba lui poezie, Nichifor Crainic. Întreba vântul, „lumina-ciocârlie", „bufnița cu ochiul sferic, / Oarba care vede-n întuneric." Unde sunt? Ei „S-au ascuns / În lumina celui nepătruns"!

În lumina marelui nepătruns și necuprins sunt azi cei care au luptat pentru pământul românesc, pentru glia străbună, pentru ca România Mare, făurită la 1 Decembrie 1918, „patria de pământ și de cuvinte", să rămână întreagă, ca vatră strămoșească, drept moștenire, de înaintemergători lăsată și apărată pentru urmași.

Ne-am amintit, noi, mureșenii, de eroii neamului, la 28 septembrie a.c., zi a împlinirii celor 72 de ani de la eliberarea Târgu-Mureșului, de către bravii luptători, vânătorii de munte ai generalului Ion Dumitrache, dar și de cei 72 de ani trecuți de la crâncenele bătălii de la Oarba de Mureș, din toamna anului 1944.

După Diktatul de Viena, din 30 august 1940, Oștirea Română părăsea cea mai fortificată graniță, cea de vest, cu Ungaria. Atunci, cu lacrimi în ochi, cu privirea în pământ, la întrebarea românilor ieșiți pe la porți, „Dar pe noi cui ne lăsați?", ostașii cântau acel cântec trist: „Dac-am plecat, Ardealule, din tine, / Nu-i vina noastră, iarăși vom veni, / N-am fost bătuți și nu vom fi nici mâine, / Când ceasul răzbunării va sosi." Va veni, peste patru ani, vremea în care se împlinea promisiunea: „Dușmanul, care astăzi râde, / Va tremura privind la ea", la România cea reîntregită.

Erau acele vremuri ale dezlănțuirii bestiale, din partea autorităților administrative și militare ale Ungariei, dar și cu contribuția substanțială a unei părți a populației civile ungurești, din Ardealul cedat. Era timpul în care, din Târgu-Mureș, din orașul căzut sub administrația ungară, a Budapestei, plecau, pentru a nu cădea pradă barbariei, statuia lui Avram Iancu (la Câmpeni), Lupa capitolina - Monumentul latinității - (la Turda), statuia „Ostașului român", din Târgu-Mureș, și bustul lui Constantin Romanu Vivu (din dealul Sângeorgiului de Mureș) fiind dinamitate.

Neam născut creștin, primul în Europa, prin Apostolul Andrei, românii au un adevărat cult al eroilor, cinstind memoria celor care au luptat și au apărat țara, cult al eroilor trecuți sub glie, să țină, pentru veșnicie, pământul patriei pe piepturile lor. Acei „pui de lei" au luptat în Războiul de Independență, din anii 1877-1878, la Plevna, Grivița, Smârdan, în Primul Război Mondial, la Mărășești, Mărăști, Oituz, Soveja, Cireșoaia (unde, în vara anului 1917, sub generalii Eremia Grigorescu, Averescu și Prezan, românii au avut 27.000 de pierderi, iar nemții mareșalului von Mackensen, de trei ori mai mare), în cel de-Al Doilea Război Mondial, la Odessa, în Stepa Calmucă, la Cotul Donului - Stalingrad, la Oarba de Mureș, în toamna anului 1944.

Acolo, la Oarba de Mureș, după 17 septembrie 1944, în acele zile de 23, 24, 25, 26, 28, și în cele care au urmat, până pe la început de octombrie, au căzut în lupte 11.000 de ostași români. Acolo, apa Mureșului era roșie de atâta sânge. Acolo au luptat și ostașii Diviziei 9 - Constanța, de fapt „Divizia Mărășești", celebra divizie luptătoare, acoperindu-se de glorie, pe frontul din Moldova, în Primul Război Mondial, la Oarba de Mureș, avându-l în frunte pe generalul Costin Ionașcu.

Am insistat, atât în Parlamentul României, cât și după aceea, prin editoriale publicate în „Cuvântul liber", ca, la Oarba de Mureș, să fie înălțat, în memoria celor acolo căzuți în lupte, un mausoleu, precum cel de la Mărășești, pe măsura jertfei celor care acolo au murit între 17 septembrie și 9 octombrie 1944. Totul, în numele „celui mai frumos vis al românilor - România Mare, al României pentru români." Din păcate, mai-marii acestei Românii s-au făcut că nu aud. Pentru ei, zicea unul, mausoleul de la Oarba de Mureș „n-ar fi necesar". Oare așa să fie?

Acolo s-au dat cumplite bătălii pentru fiecare palmă din pământul acestei Transilvanii. Când s-au întors să elibereze Ardealul, ostașii României cântau, la trecătorile munților, un alt cântec, vestind biruința: „Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă, / Nădejdea e numai în noi, / 'Nainte, 'nainte, cu sabia în mână, / Hotarul nedrept să-l zdrobim!". Hotarul pus, prin Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, trebuia înlăturat. „Ne trebuie Ardealul, / De-ar fi să ne-ngropăm de vii." Iar bătăliile au fost, într-adevăr, cumplite. Dovada o constituie datele din arhivele Ministerului de Război din acele vremuri, documente care pun în lumină epopeea sângeroasă și eroismul eroilor români din acele zile ale dramaticei toamne a anului 1944. Atunci, ostașii români au luptat eroic, pentru a readuce la Patria-Mamă, România, nordul Ardealului, răpit prin arbitrajul-hoție de la Viena, dat, de Germania nazistă și de Italia fascistă, Ungariei horthyste și fasciste.

Din păcate, Armata Română era împinsă, de sovietici, să se „cunune cu moartea" pe Dealul Sângeorgiu, acolo, la Oarba de Mureș. Un adevăr rostit atât de rar, vreme de 50 de ani. Sovieticii o doreau, pentru a plăti noi, românii, cu viața tânără a ostașilor, pentru campania din Răsărit, în războiul contra Uniunii Sovietice, pentru a readuce la acea Românie Mare, Basarabia, nordul Bucovinei, Ținutul Herței, pământ românesc ocupat, în vara anului 1940, de sovietici, prin notele ultimative ale pactului Ribbentrop-Molotov.

Însângerată încleștare! „Cutremurător episod al istoriei noastre militare". „Tragic scenariu". Eroism nepieritor pentru cucerirea blestematelor cote 495 și 463. Acolo, ostașii români au dat dovadă de un înălțător eroism „pe drumul de suferință și jertfă." Greu tribut de sânge dat de Divizia „ostașilor mării" (Divizia 9-Infanterie Constanța), de divizia formată din luptători ardeleni, de Diviziile 18 și 20 - Infanterie, Regimentul 2 - Dorobanți, pentru a da doar câteva exemple. Sub ploi reci de toamnă, „în frig pe prima linie, în gropi pline de apă și nămol, sub vântul aducând mirosul cadavrelor care n-au putut să fie ridicate - cum regretatul istoric, dr. Grigore Ploeșteanu, scria în cartea „Memoria supraviețuitorilor" -, ostașii Diviziei 9 - Infanterie s-au aruncat în acel infern de foc".

La fel au făcut și luptătorii din Corpul de Munte, conduși de generalul Ion Dumitrache, la 28 septembrie 1944, pentru dezrobirea Târgu-Mureșului, „în acele lupte de zece zile de la porțile orașului". „Când ni se cere nouă să readucem Țării Ardealul și să-i dezrobim pe frații noștri - se adresa camarazilor de luptă generalul Ion Dumitrache, comandantul Corpului de Munte, Regimentul 1 - Vânători -, este hotărâtor ca fiecare ofițer să gândească limpede. Învingem sigur, dacă ofițerii se jertfesc pentru această cauză sfântă. Este în mâna noastră victoria, fiindcă toți ofițerii o doresc. Să trăiți învingători!". Și învingători au fost luptătorii-eroi sub acea ploaie infernală de foc! Luptând pentru pământul Transilvaniei, „pe oasele lor s-a întemeiat istoria" - cum spunea cândva Vasile Voiculescu. „Toți au căzut pe tragicul câmp cu fața spre inamic."

Pierderile „Diviziei dobrogene": 24 de ofițeri morți, 65 - răniți, 7 subofițeri morți, 46 - răniți, 500 de soldați morți, peste 3.600 - răniți. În doar câteva zile!

Acolo au murit viteazul maior Vasile Dumbravă, sublocotenentul în rezervă Victor Mărcuș, eminent student, de 21 de ani, al Academiei de Muzică și Artă Dramatică din Cluj, sublocotenenții Preda și Costea, sergenții Mănescu, Moldovan și Pleșa. Greu tribut de sânge! În Ordinul de zi nr. 11, pe divizie, din 2 octombrie 1944, generalul Costin Ionașcu aducea omagiul cuvenit „ostașilor mării": „Ostași ai Diviziei 9 - Infanterie, zile grele și însângerate au venit prea repede în timpul scurt de la 19 la 28 septembrie 1944 (…) Am fost lângă voi și v-am văzut cum ați trecut, sub foc ucigător, Mureșul, cum v-ați agățat de coasta dealului printr-o drăcească pânză de foc, cum ați căzut, fără murmur, în împlinirea ordinelor și a datoriei și cum, șiruri întregi, ați revenit, trecând prin fața mea, spre spitale, cu trupurile sfârtecate. Am avut momente de mândrie pentru ostașii mei și momente de strângere de inimă, când am văzut cum se macină cea mai frumoasă divizie a țării (…) Acolo, pe creastă, prin acoperiri ce n-au arătat vederii noastre ce ați înfăptuit, s-au petrecut acte de sacrificiu și eroism legendar, iar ele trebuie cunoscute de toată lumea (…) Sacrificiile voastre vor cântări greu în afirmarea drepturilor neamului nostru. Acum, plecând genunchii în fața mormintelor și a sacrificiilor mărețe, să ne înălțăm, iarăși, cu sufletele întărite. Bravi ostași! Lupta nu s-a sfârșit. Cei rămași ridicați-vă din nou, strângeți iar rândurile, căci noi zile de fapte mărețe ne așteaptă. Înainte, pentru neam și țară! Drepturile noastre sunt izvorâte din sacrificiile noastre! Înainte!".

Acolo a fost Armata a 4-a Română, din păcate „subordonată Grupului de armate sovietice", grup condus de generalul C. G. Trofimenko, neacordând ostașilor români nici măcar cel mai mic ajutor în lupte. De fapt, comandanții sovietici, după august 1944 fiind aliați, doreau ca, la Oarba de Mureș, Armata Română să fie zdrobită, drept răzbunare, cum spuneam, că a luptat pe frontul de Răsărit, împreună cu nemții și ungurii. „Oarba de Mureș - scria dr. Grigore Ploeșteanu (Grigore Ploeșteanu, Lazăr Lădariu și Vasile T. Suciu sunt autorii cărții „Epopeea de pe Mureș", prima carte despre bătălia de la Oarba de Mureș) - s-a încrustat adânc în conștiința românilor, ca o pagină eroică, dar și tragică, a istoriei naționale". Referindu-se la necesarul mausoleu de care aminteam, dr. Grigore Ploeșteanu ne-a lăsat aceste rânduri: „Eroilor români, tuturor ale căror trupuri s-au risipit pe Dealul Sângeorgiu - Oarba de Mureș sau au dispărut în apa Mureșului, înroșită de sânge, li se cuvine un monument istoriografic, dar și unul de granit, pe măsura jertfei lor curate, înălțat spre cerul albastru pe care nu l-au mai zărit niciodată!". Așadar, oare de ce mai-marii clipei nu doresc un mausoleu în memoria celor căzuți, în toamna anului 1944, în crâncenele bătălii de la Oarba de Mureș?

Lor, mai-marilor, dar , în primul rând, celor care cinstesc memoria ostașilor căzuți la Oarba de Mureș, pentru eliberarea nordului Ardealului, de fapt a Transilvaniei, a Târgu-Mureșului, în alte cumplite bătălii, le amintim doar câteva versuri din două poezii: una a lui Nicolae Iorga, cealaltă a lui Nicolae Militaru. Nicolae Iorga: „Noi suntem mulți, e codrul plin, / De noi e plin muntele tot, / În șiruri crucile se țin / Pe gropi ce nu se mai socot" //…//„Și fiindc-am fost tot ce v-am fost, / Când ne-am făcut al vieții rost, / În bucuria voastră, frați, / Nu ne uitați!". Nicolae Militaru: „Mari viteji ai țării mele, ale căror oase sfinte / Odihnesc prin lunci și plaiuri, fără cruci, fără morminte, / Voi, nebiruiți arhangheli, care, pentru veci, ați frânt // Lifte ce-au venit să smulgă vechi, al neamului pământ, / Țara toată-ngenunchează și cu ochii uzi de rouă, / Căutând la voi, în slavă, zice azi: Mărire Vouă!".

Mereu să ne aducem aminte de jertfa lor, a eroilor neamului! Ei au murit pentru țară. Pentru România!

Lasă un comentariu