EVENIMENTELE INTERNAȚIONALE CARE AU CONDUS LA DECLANȘAREA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL ȘI PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA CONFLAGRAȚIE (XXIX)

e) Victoria

Între 5 și 8 iulie, situația celor două armate române era următoarea: Armata a II-a rămasă numai cu 4 divizii și brigada de călărași, ținea același front avut mai înainte, redus însă la stânga prin scoaterea Diviziei I din linia I și trimiterea ei în linia a II-a, în spatele Diviziei a III-a, adică pe direcția unde urma a se da lovitura, iar locul ei a fost ocupat de trupe din Corpul 8 armată rusă; așadar, pe frontul Armatei a II-a se aflau trei divizii: 8, 6 și 3, iar Divizia I în rezerva generală de armată.

Armata I se întindea pe malul stâng al Siretului, din dreptul satului Biliești până la satul Fundeni, apoi trecea pe malul drept al Siretului și mergea până în dreptul satului Tudor Vladimirescu, formând aici, pe malul drept, la aripa sa stângă, un cap de pod în vederea ofensivei proiectate. Forțele care alcătuiau Armata I erau trupe românești și rusești și se compuneau din: Divizia 8 rusă, apoi Diviziile 9, 14, 13, 5, 7 și 12 române, brigada de grăniceri, Diviziile 1 și 2 de cavalerie și brigada de călărași.

Atât la Armata a II-a cât și la Armata I, forțele repartizate pe întregul front erau dispuse inegal, în funcție de operațiile ce urmau să fie executate, cu o mare parte formând frontul demonstrativ al armatei (de fixare), și o alta mult mai restrânsă care constituia frontul ofensiv al ei.

Luptele ofensive ale Armatei a II-a au început prin bombardamentul declanșat la 9 iulie, ora 11:00. Tunurile germane nici nu au avut timp să răspundă. Focul artileriei române a continuat până în noaptea de 9/10 iulie, nepermițându-i inamicului să recurgă la reparațiile de care avea nevoie. În noaptea de 10/11 iulie, coloanele de asalt conduse de călăuze sigure, de soldați de-ai locului, acoperiți de focul artileriei noastre, dar și sub focul inamic, au ajuns la circa 50-100 de metri de rețelele din sârmă ale inamicului, adăpostite de dealul Mărăștilor. Aceste trupe au înaintat pe trei direcții: a) spre Poiana Încărcătoarea (Înțărcătoarea); b) dealul Mărăști; c) satul Mărăști cu dealul Mănăstioara. În ziua de 11 iulie, la ora 4 dimineața, atacul se dezlănțuie fulgerător și, dintr-un salt, trupele atacatoare se reped pe creastă. Dintr-o săritură au trecut peste rețelele de sârmă aflate sub focul artileriei și au sărit în șanțuri peste inamic. Luptele corp la corp, la baionetă și cu grenadele au avut rolul hotărâtor. Foarte curând ostașii români au devenit stăpâni pe situație. Zorii zilei de 11 iulie au găsit steagurile românești fâlfâind pe înălțimile Mărăștilor.

Prima direcție, spre Poiana Încărcătoare a însemnat acțiunile trupelor din Brigada 12, având în frunte trei coloane de voluntari, de valoarea a câte unui pluton. Ele atacă acest punct precum și cota 711, dealul Puturosul. La început, atacul românilor, neținând seamă de tăria poziției și de pierderi, reușește să înainteze până la linia II, dar rezervele inamice au intervenit și au respins acțiunea. De abia a doua zi, la ora 11, Brigada 12 din Divizia 6, ajutate de un regiment din Divizia I au reușit să ocupe obiectivele vizate.

Coloana de nord a Diviziei a III-a române, compusă din regimentele 18 și 4 Infanterie și 2 Vânători, a înaintat pe direcția dealului Mărăști. Regimentul 2 Vânători, ajutat și de regimentul 4 Infanterie a ocupat în 15 minute primele tranșee inamice. „Baioneta este și aici regina".

Coloana care a înaintat spre satul Mărăști și dealul Mănăstioara, formată din Brigada 6, cu regimentele 22 și 30, a început acțiunea cu o oră mai târziu, la 5 dimineața. Inimoșii musceleni și dâmbovițeni au cucerit întreg satul din prima încercare, dovedindu-se neiertători cu soldații inamici. Luptele de pe dealul Mănăstioara au fost mult mai sângeroase deoarece inamicul și-a adus forțe mari, reușind în felul acesta să dea câteva contraatacuri prin care oștenii români au fost siliți să se retragă, întârziindu-le înaintarea. Aici, regimentul 22 Infanterie și cu un batalion din 30 au acționat cu mult eroism. La ora 8 dimineața, după aproape 4 ore de la începerea luptelor, întregul deal Mărăști era cucerit de soldații români care mai apoi, în fugă, au rușit să pună stăpânire pe dealul Mare. Inamicul a lăsat în urmă peste 1.000 de prizonieri, 20 de tunuri, multe mitraliere, arme, muniție etc. În stânga Diviziei a III-a, corpul 8 armată rusesc a atacat cu flancul lui drept, Momâia, reușind, cu pierderi imense, să cucerească obiectivele stabilite prin ordinul de operații și de luptă.

În ziua de 12, ofensiva se derula cu mult succes. Diviziile a III-a și a VI-a au ajuns pe aliniamentul satelor Câmpurile - Vizantea Mănăstirească - Răzășeusca - Găurile, până la vest de Soveja, iar divizia a VIII-a înainta spre dealurile Războiului, Arșița Mocanului, Pietrosul. Un batalion din regimentul 29 Infanterie a ocupat fabrica Union. În această situație, inamicul avea un singur gând: cum să scape, având în vedere că frontiera era departe, munții constituiau un obstacol extrem de greu de trecut, iar drumurile și potecile erau foarte puține. În zilele de 13-16 ofensiva a continuat cu același succes, dar trupele rusești din stânga Armatei a II-a Română, Armata a IV-a și din dreapta Armata a IX-a au refuzat să continue să lupte. La stânga, corpul 8 rus, după ce în primele două zile a luptat mulțumitor, în seara zilei de 12 a anunțat că se oprește pe motiv că nu are „ordin de la revoluție", iar corpul 40 aflat la dreapta Armatei a II-a Română, care se lega spre Sticlăria cu dreapta diviziei 8, a părăsit pur și simplu poziția pe care o ocupa, Măgura Cașinului, cota 1167, retrăgându-se pe alte poziții, deși nu era atacată de inamic, care se retrăsese sub amenințarea atacurilor Diviziei a VIII-a Română. În această situație dreapta și stânga Armatei a II-a au fost nevoite să rămână în urmă pentru a menține legătura cu rușii, iar centrul a mai putut înainta doar până la Putna.

(va urma)

Lasă un comentariu