La manifestările organizate în Piața Victoriei din Târgu-Mureș, la 9 mai 2016, îmbrăcat normal, l-am căutat pe veteranul de război Ioan Cepoi, fost coleg de serviciu pe la Metrologie și ISCIR Mureș, care mă atenționase să vin îmbrăcat în uniforma de veteran ca inginer naval și ofițer superior în Flota Marinei Militare.
I-am răspuns domnului Cepoi că nu am luptat pe front, dar am trăit grelele refugii din Moldova, prin București, bombardamentele grele trăite împreună cu familia, apoi, duși la Beiuș, iar în septembrie 1944, când armatele horthystă și germană au executat o invazie prin toate defileurile Crișurilor și Mureșului, atacând pichetele de grăniceri, cu morți, răniți și prizonieri. Au atacat și punga Ardealului de Nord cedat Ungariei, deci un alt refugiu în țara ta. Ne-am refugiat prin munți, prin Vascău și Brad, la Deva, luați în camioane sovietice din avangarda Armatei Roșii ce înainta spre Vest, dar departe de linia frontului, cu elevi ai școlilor militare și trupe din garnizoane. Se retrăgeau românii spre Vascău și mai departe spre munți.
Au ocupat atunci toată zona de frontieră și orașe mari: Beiuș, Arad, Timișoara. Au fost răzbunători, au masacrat, au omorât armata, populația civilă românească, au fost ajutați și de maghiarii care trăiau în sate și comune ungurești care, în Bihor, pe la Ginta, Lunca Rabagani, au tras din podurile caselor cu arme de foc în refugiații români, în Armata Română.
Cam așa a fost, și le-am povestit veteranilor de război care erau așezați pe scaune, în așteptarea momentului solemn al decorării lor și primirea plachetelor onorifice din partea autorităților locale. Am stat în grupul de cunoscuți, în dreptul Palatului Culturii. Mă cunoșteau unii, domni și doamne, mă știau colaborator la „Cuvântul liber".
A început în zona veteranilor decernarea plachetelor. Auzeam vreo douăzeci de nume românești, după care vreo treizeci de nume ungurești. În zona în care mă aflam încep discuțiile, mai ales doamnele. „Cine sunt cei cu nume ungurești? Că în armată, jandarmerie, poliție și alte structuri militare și civile nu existau, în 1944, nici urmă de unguri!" Vorbeau domni în vârstă, care au apucat acele timpuri. Cu toții se întrebau cine sunt ăștia. Sunt din Ungaria sau din Ardealul cedat? Niște doamne mă întreabă direct, dar le răspund că nu știu. Merg la domnul Cepoi și îl întreb pe el, dar și el a dat din umeri, neștiind răspunsul. Revenind la grup, alte discuții: „Poate sunt din trupele alea de jandarmi și armata hortystă sau poliția militară! Sau or fi unii din cei care i-au împușcat la Moisei pe martirii români, unde este monumentul lui Vida Geza!". Cineva a spus că sunt din organizațiile maghiare și secuiești sau că sunt cei cu 64 de comitate. Am tăcut cu toții că a început festivitatea depunerilor de coroane la Monumentul Soldatului Necunoscut.
Timpul a trecut, s-a uitat. Într-o dimineață, în drum spre Primărie, mă oprește un domn. „Bine că te văd, nu mă cunoști?", mă întreabă. Dau din umeri și mă scuz că am probleme cu vederea. Îmi zice că este domnul Vâga, care scrie și el la ziar. Mă invită la o cafea și îmi confirmă că lucrează cu dl general Popa, la militarii în rezervă și în retragere, undeva pe la Casa Armatei.
Profit de moment și îl întreb ce a fost cu cele 30 de nume de veterani unguri și secui decorați cu plachete. „Ce, nu știi? A existat o înțelegere valabilă în cele două țări ca, în aceste zile aniversare, cum a fost 9 Mai, să fie omagiați și în România, și în Ungaria, toți veteranii, și ai lor, și ai noștri, indiferent de unde sunt, să fie cinstiți cum se cuvine, iar monumentele din cimitirele eroilor să fie îngrijite în ambele țări", mi-a explicat.
Cam așa m-a lămurit dl Vâga pe mine, iar acum îi lămuresc și eu pe alții, cu întârziere.
