Clericii, ca unii ce au avut acces timpuriu la știința de carte, fiind obligați la aceasta de îndatorirea de a transmite învățături pe care trebuiau să le cunoască ei mai întâi, au avut un rol important și în organizarea primelor forme de școli românești. Preoții aveau rolul de mediatori ai culturii. Pentru vremea când nu existau încă școli ca atare, când învățătura se preda oral de la om la om și când singurele cărți erau cele de literatură religioasă, acestea au îndeplinit, fără nicio îndoială, rolul de manuale de învățământ. S-a și spus de altfel acest lucru despre textele bilingve. Și nu erau numai manuale de citire, ci cu o sferă mai largă — didactică, literară, juridică. Dar în primul rând au fost cărți de citire, instrumente ale ,,științei de carte", primele mijloace de luptă împotriva analfabetismului, primele semne ale culturii. Că a fost așa și că exista net conștiința acestei funcții și că își dădeau seama de importanța ,,științei de carte", o vedem limpede în multe din prefețele cărților religioase. Sfântul Antim Ivireanul scrie și el: ,,că omul carele nu știe carte … să asamînă cu dobitoacele cele necuvîntărețe… să asamînă orbilor … mintea omului neavînd învățătură și dăscălie a cuvîntului celui dirept, care îi iaste lumina, iaste orb și nu sîmte ce pricepe …".
Cuvântul învățătură revine aproape în toate tâlcuirile și prefețele. În Cartea românească de învățătură (Iași 1646): ,,Cum nu poate nime a lăcui în ciasta lume fără de apă, așia nu poate fi nice fără învățătură". Iacob Putneanul scrie: ,,că învățătura este asemenea cu florile cele mirositoare … învățătura dă pricepere omului spre toată cunoștința".
Clericii au fost cei mai asidui propagatori ai necesității urgente de învățătură, de cultivare, fără să facă vreo distincție între învățătura ca doctrină religioasă și învățătura propriu-zisă, învățatul de carte pentru cultivare, ba chiar, putem spune fără teamă, că îl aveau în vedere în mod expres și pe acesta din urmă.
În directă legătură cu ,,învățătura", vine învățătorul. Rolul acestuia a fost bine stabilit dintru început. Am văzut cum încă diaconul Coresi își destina Psaltirea slavo-română și ,,grămăticeloru" celor ce învățau pe alții să citească, să scrie, să înțeleagă, să fie apți de a transmite și altora. Era destinată, cum am zice în limbajul nostru de azi, învățătorilor, profesorilor. Abia de aici își va face intrarea în limbă un alt termen, care va face o frumoasă carieră după aceea, acela de ,,învățat", tot așa cum pornind de la carte și de la știința de carte, va cere drept de intrare în limbă, și dreptul i se acordă, cuvântul ,,cărturar", prezent încă în scrisul diacului Oprea în Epilogul la Octoihul Românesc(1570). Dan Simonescu îl numește și pe diacul Oprea ,,cărturar", ceea ce pentru vremea aceea i se potrivește fără îndoială. Însemnarea sa ne dă indicii certe că avea în vedere o școală, pentru că se referă la ,,feciori", deci la elevi, care trebuie să înțeleagă ce citesc, calitatea de ,,cărtulariu" având-o însă numai cei care știu mai multe limbi, spre exemplu ,,sârbește și letineaște". După cum se vede, termenul e de la început pe drumul cel bun. De la diacul Oprea ne-a rămas însemnat ,,pentru prima oară termenul școală, folosit în sens educativ și instituțional". Primul text în care se întâlnește termenul cultură este Cartea trebuincioasă pentru dascăli, tipărită la Viena în nemțește și românește (1785), ,,pentru dascălii școalelor românești neunite", deci o carte făcută de ortodocși, pentru ortodocșii din Transilvania.
Un cercetător, într-o carte inedită, interesantă și bine documentată, depistează școli ortodoxe devreme, în secolul X, la Cenad în Transilvania, demonstrează apoi că predica trebuie să fie considerată sistem de învățământ, că mitropoliții erau învățători și dascăli, că Patericele, Viețile Sfinților, Scara etc. erau mijloace de instruire, că mânăstirile erau școli, locuri prin care lumea românească își organiza educația, Biserica fiind conștientă de rolul ei educativ, că școlile de citeți erau o adevărată formă de învățământ la români, tot așa cum erau și școlile de copiști și școlile de muzică. În plus, preoții în general erau învățători și făceau școală și acasă, cu unul sau mai mulți elevi, cu fiii lor în orice caz, după cum reiese din numeroase documente de epocă. Ștefan Bârsănescu descoperă date precise despre o Școală la Putna la sfârșitul secolului XV, deci o primă școală, deosebită de cea de a doua la care se face de obicei referire în legătură cu Putna, de pe vremea lui Vartolomeu Măzăreanul. În această școală își desfășoară activitatea la cumpăna secolelor XV și XVI ,,românul Eustație", ritor, domesticus, protopsalt și autor de cântări bisericești pe note. Eustație a condus corul la înmormântarea lui Ștefan cel Mare.
În rândul celor care au lăsat urme demne de pomenit în școala românească, trebuie să mai amintim câteva nume, și în special pe autorii de ,,Bucoavne" sau ,,Bucvarii", un fel de Abecedare de epocă, ce au avut drept autori la început tot clerici. La 1749 episcopul Grigore Socoteanu al Râmnicului tipărește o astfel de ,,Bucoavnă întru carele se cuprind buchele", iar la 1755 Mitropolitul Moldovei Iacob Putneanul un ,,Bucvar". În Transilvania s-au tipărit de asemenea multe astfel de cărți în secolul XVIII, iar ierarhii ajung cumva de drept supraveghetorii tuturor școlilor. Am pomenit aici doar câteva nume, bineînțeles numărul clericilor, autori sau îngrijitori de manuale, este unul foarte mare și într-o perioadă de timp de asemenea foarte extinsă.
Alături de cărturarii clerici, trebuie să mai menționăm o categorie care a ostenit mai ales pe lângă mânăstiri și centre eparhiale, o categorie înrudită cu artiștii miniaturii, și anume zugravii de biserici, artiștii plastici ai evului nostru mediu care expuneau pe pereții bisericilor, uneori înăuntru, alteori afară. Vom evidenția munca acestor zugravi și anume biserica, locașul ca atare cu funcția lui culturală indiscutabilă, atât sub raportul estetic al artei care o îmbracă adesea pe ambele părți ale zidurilor, cât și sub raportul tematicii.
Pereții bisericilor au fost cele dintâi muzee ale poporului nostru. Picturile murale au cultivat gustul pentru frumos și, ca și Viețile Sfinților, au oferit modele de desăvârșire spirituală, eroi, nu numai bisericești și nu numai eroi ai sufletului și cavaleri ai Bisericii. Pe pereții bisericilor vedem ostași apărând cetăți, apărând dreptatea, libertatea, independența, vedem campioni ai perfecțiunii morale, vedem filozofi ai antichității, și vedem în sfârșit personaje locale, păstori și păstorițe, țărani în costume familiare, arând, pescuind, petrecând, ca și cum toată istoria lumii s-ar fi concentrat pe pământul românesc. Și nu e vorba de o pictură naivă și fără semnificații. Dimpotrivă, e chiar o pictură rafinată, în care totul e interpretat, în care chipul și îmbrăcămintea sunt utilizate cu știință înaltă. Alegoria e pe zidurile bisericilor la ea acasă. Alegoria în exprimare, ca și zâmbetul în istoria omului, sunt semne ale culturii și civilizației. Sunt semne de salt calitativ. Pictând filozofii antichității la Moldovița sau la Sucevița, pictorii nu se temeau că țăranii nu vor înțelege, și nici nu se ,,coborau" la nivelul unei culturi minore renunțând să-i picteze. Pictau ca pentru eternitate și se voiau și se știau înțeleși, la nivelul de sus. Și încă odată echilibrul între cele două cetăți, în sensul lor augustinian, așa cum l-am văzut în spiritualitatea cernicană, îl găsim și pe zidurile bisericilor. Alături de Iisus Hristos, de Maica Domnului și de sfinți, pe un anumit perete era prezent întotdeauna domnitorul, ctitorul, cu doamna și coconii și domnițele lor, ca un memento al realității fizice a lumii, alături de realitatea spirituală a lui ,,dincolo".
Bisericile erau și muzee, nu numai pentru că erau pictate, ci și pentru că erau pline de mari epitafe, veșminte și acoperăminte, cu chipuri și cu motive florale sau geometrice, brodate de mână, pline de icoane ferecate artistic cu aur și argint, de cădelnițe, potire și scoarțe de Evanghelii lucrate în metal, de unicate absolute la care se migălea cu anii. Să ne gândim numai la candela lui Ștefan cel Mare de la Putna, sau la ferecătura Tetraevanghelului de la Humor, Evanghelia Cuviosului Nicodim de la Tismana, sau la icoana Maicii Domnului de la Neamțu. Totul era lucrat ,,artistic". Dincolo de funcția duhovnicească era arta, era dragostea pentru frumos, pasiunea pentru frumos. Toate acestea sunt expresii ale culturii, așa cum era și arhitectura bisericilor și piatra cioplită de la Dragomirna sau Trei Ierarhi, și tâmplele sculptate în lemn, și jelțurile domnești și arhierești și chiar pietrele funerare.
Din toate acestea rezultă cu precădere că Biserica, prin clericii săi, a fost cea care a pus bazele culturii românești, dar și bazele învățământului în spațiul românesc.
