Lumea și-a pierdut rușinea

Într-o seară, un prieten de-al meu, fost coleg de școală, a venit îngrozit la noi acasă. „Era să fac infarct în pădure", mi-a povestit acesta. „Am fost în pădure la furat o căruță de crengi. Singur. Am încărcat, și când să leg calul, am auzit o melodie; îngerească, divină. Se apropia de mine. Creștea în intensitate. Mi-a urcat tensiunea. Mi-a crescut adrenalina. Tot venea, venea. Doamne, e sfârșitul, mi-am zis! Și eu fur lemne din pădure! Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă! Nu vreau să intru în Iad! Muzica se tot apropia de mine. Tremuram. Nu mai vedeam nici calul, nici căruța. E sfârșitul. Aici. Fără copii, fără soție, fără rude. Nu mă ridicam deloc, iar muzica a ajuns lângă mine! Era un tânăr din satul vecin. Venea singur prin pădure să cânte cu unchiu-său la o nuntă, a doua zi, la noi în sat. Și cânta cu acordeonul!".

Ce ziceți, a mai furat vreodată lemne? Niciodată!

 

Din volumul: „UN SUSPIN, O RUGĂCIUNE", în curs de apariție la Editura „VATRA VECHE" - Târgu-Mureș

Lasă un comentariu