Motto: „Muzica este timp sonor" (Emil Cioran)
În natură nimic nu e alandala. Natura e perfectă. Oricât de multe flori, şi oricât de felurite ar fi ele pe un câmp, niciodată nu vei avea senzaţia de harababură, de dezordine, de disconfort, ci de copleşitoare beatitudine. Oricâtăapă ar arunca Niagara, şi oricât de asurzitoare i-ar fi căderea, nu poţi decât să te minunezi. Ca la erupţia vulcanului, ca la taifun, ca la cutremur, Doamne fereşte! Există o măreţie pânăşi în acele spectacole. Creatorul suprem e perfect, El nu greşeşte niciodată. Mă rog, să acceptăm că n-a fost chiar inspirat când a ridicat bipedul adamic din ţărână, acesta uitându-şi rapid condiţia efemeră, încălcând pe rând poruncile existenţiale şi încercând
să-şi egaleze părintele. Adică, să fie, la rându-i, creator. Şi nu i-a prea ieşit, decât pe ici-colo, destul de rar. Excepţia întăreşte regula. Mă voi raporta acum doar la muzică. La Mozart, de exemplu. Mozart pare începutul şi sfârşitul perfecţiunii, cred eu, fiind ultimul înger care şi-a păstrat aripile până la sfârşit.
Să mă explic: un singur sunet din natură poate avea toate atributele unei note muzicale. Sau ale mai multor note, dispuse melodic sau armonic - în funcţie de forma de propagare a vibraţiilor, de pildă. Nu intru în detalii de acustică acum. Problema e că nicio notă muzicală nu poate concura sunetul natural, oricât de competitivă ar fi forma de emisie (instrumentul - cu excepţia vocii umane). Singură emisă, nota de pe portativ nu poate funcţiona decât ca, eventual, semnal acustic şi, în funcţie de intensitate, chiar ca zgomot, care zgomot acţionează asupra creierului nostru într-un mod nu tocmai fericit. „Zgomotul şi furia". Vă amintiţi romanul lui William Faulkner? Boala timpului nostru! Dar acesta e deja un alt subiect, care ne invită la psihoterapie, meloterapie, şi nu despre acestea vreau să vă povestesc în cele ce urmează. Desigur... „nu vremurile sunt sub om, ci bietul om sub vremi", scria Miron Costin, cu vreo trei veacuri în urmă, deşi autorul „Letopiseţului Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace" la orice se va fi gândit în afară de muzică!
Şi totuşi… „Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare" - spunea blândul, blondul Nichita. Deci, nu mă voi raporta la muzica timpului nostru, fiindcă iar ar trebui să citez „Zgomotul şi furia". Voi fi mai cuminte, doar înşiruind câteva nume de compozitori: Mozart, Chopin, Brahms, Carol Miculi, Ciprian Porumbescu, Liszt. Toţi fiind legaţi, sub o formă sau alta, de Viena imperială a veacurilor trecute şi readuşi, recent, în conştiinţa publicului mureşean, în cadrul unui recital de pian susţinut de un solist interesant, a cărui evoluţie am avut prilejul de a o urmări pe parcursul câtorva ani.
În mod cert, pianistul Nicolae Dumitru nu mai este tânărul impetuos, şcolit la Moscova, entuziasmându-i pe ruşi, la ei acasă, cu concertele de Ceaikovski şi Rahmaninov - pe care, din păcate, încă n-am avut prilejul de a-l vedea cântând cu orchestra filarmonică de aici -, ci deja un muzician matur, profund, care ştie, aude şi transmite esenţialul, care sublimează (îmi permit să împrumut acest termen din chimie) partitura, devoalând auditoriului întreaga structură muzicală cu o claritate remarcabilă. Ştie ce să ofere şi ce să ceară, ridicând ştacheta comunicării şi facilitând transferul emoţional. Un artist lucid, inteligent şi îndrăzneţ, lipsit de falsă modestie, scoţând la lumină din sipetul de zestre al muzicii româneşti bijuterii uitate precum: Doina şi Hora din Moldova de Carol Miculi şi, mai cu seamă, Rapsodia română de Ciprian Porumbescu (în transcripţia interpretului), dar şi Rapsodia română de Franz Liszt („pe teme valahe") - nu cea mai strălucită creaţie a compozitorului ungur, după părerea mea, dar cu indiscutabilă valoare documentarăşi de virtuozitate pianistică. După cum nici Variaţiunile pe aria mozartiană „La ci darem la mano" de Chopin nu sunt foarte „frumoase", ci infernal de grele tehnic, compozitorul polonez dorind, la vremea respectivă, să impresioneze curtea habsburgică pentru a obţine un post de muzician. Cum spuneam, perfect e doar Creatorul suprem. Pământenii sunt fiecare cum li s-a îngăduit.
Recitalul de pian al lui Nicolae Dumitru este/ a fost un spectacol în sine, amintind lecţiile de muzică ale lui Leonard Bernstein. Artistul e charismatic, dezinvolt, cultivat, povesteşte frumos, într-o elegantă limbă română, ridicând ştacheta la cote intelectuale nu totdeauna la îndemâna celor care diriguiesc spaţiul cultural românesc.
„Politica e arta compromisului" - spunea un clasic -şi în mod sigur, mai ales în vremuri tulburi, pânăşi modul în care spui „Bună ziua!" poate fi interpretat ca un gest politic. Poţi fi patriot şi fărăsăţii discursuri. Profesorul meu de limba română din liceu, regretatul Constantin Pencea, ne spunea că „Floare albastră" e cea mai patriotică poezie a lui Mihai Eminescu. Atunci nu prea pricepeam de ce, dar l-am crezut pe cuvânt. Acum înţeleg. Să mă explic!
Ciprian Porumbescu s-a născut la 14 octombrie 1853, în satul Şipote din Bucovina aflată sub Imperiul habsburgic. Considerat „copil minune" (avea o memorie muzicală prodigioasă încă de la 4 ani), era al doilea dintre cei nouă copii ai familiei preotului ortodox Iraclie Porumbescu, intelectual fin şi cu vederi politice menţinându-l în atenţia autorităţilor. Prieten cu Alecsandri şi Kogălniceanu, preotul facilitase fuga peste graniţă a câtorva paşoptişti. Climatul familial, în care se discuta despre limba română, patria unită, despre dezrobire, va determina creaţia şi acţiunile tânărului muzician. Încă elev la Liceul „Ştefan cel Mare" din Suceava, unde apare cu numele de Ciprian Golembiovschi (nume „tradus", ca în toate zonele imperiului), cu care, mai târziu, va semna documentele „Arboroasei", cântă, în 1871, la Serbările Putnei, „în faţa Daciei întregi". Primul său dascăl este românul Carol Miculi - profesor la Conservatorul din Lemberg şi prieten (şi el) cu Vasile Alecsandri.
În 1873, elev al Seminarului teologic din Cernăuţi, Ciprian este dirijor al corului, studiază pianul, vioara, violoncelul. În acelaşi an se înfiinţează Societatea literar-culturală „Arboroasa", tânărul devenind al doilea -şi ultimul - preşedinte, stabilind legături cu studenţimea din Iaşi, Viena, Budapesta, München, Cluj, Blaj, Gherla, fraternizând cu românii care luptau în Războiul de Independenţă. Procesul intentat „Arboroasei" atrage arestarea şi detenţia sa, precum şi boala de plămâni. Este eliberat după 11 luni, studiază filosofia la Universitatea din Cernăuţi, devine membru al societăţii „Junimea" şi student al Conservatorului din Viena. Johann Strauss îi include valsul „Camelii" în programele sale de concert. Tot la Viena este redactor al revistei „Pipăruşa" şi scrie, „Cântecul gintei latine", pe versuri de Andrei Bârseanu, devenit „Imnul Unirei" şi, ulterior, Imnul de Stat al Albaniei.
Se întorce în ţară, e profesor la Braşov, înfiinţează corul Bisericii „Sf. Nicolae".
La 28 februarie 1882, în sala Teatrului Român din Braşov are loc premiera operetei „Crai Nou", pe libretul lui Vasile Alecsandri. Succesul este răsunător, muzica frumoasă, melodioasă, accesibilă, împletind folclorul românesc în tiparele operetei vieneze.
Deşi din ce în ce mai bolnav, Ciprian Porumbescu scrie mult: muzică de teatru („Candidatul Linte sau Rigorosul teologic"), simfonică (Parafrază pe o temă românească), muzică de cameră (Cvintet de coarde cu flaut, Cvintet de coarde, Hora detrunchiaţilor, Arie română, Balada, Gavota de concert, Hora Braşovului, Rapsodia română etc.), muzică vocală, corală (Colecţiunea de cântece pentru studenţii români: Cântec de primăvară, Cântecul Tricolorului - „Pe-al nostru steag", Inimă de român etc.). În speranţa însănătoşirii, merge în Italia, unde îl cunoaşte pe Giuseppe Verdi, care îl apreciază în mod deosebit. Dar tuberculoza, determinată de condiţiile inumane ale detenţiei din frageda tinereţe, îi seceră viaţa. Întors în ţară, în vârstă de doar 30 de ani, în plină forţă creatoare, Ciprian Porumbescu se stinge, la 5 iunie 1883.
Nicolae Dumitru a prezentat, în primă audiţie târgumureşeană, în transcripţie proprie, minunata Rapsodie română pentru pian de Ciprian Porumbescu.
„Poveştile vieneze" cu care a încântat publicul au relevat imaginea unui muzician matur, responsabil, ale cărui valenţe interpretative şi creatoare încununează o conştiinţă identitară solid ancorată la bornele timpului care „ne petrece".
„Muzica e timp sonor" - spunea Cioran. De luat aminte!
„Cine uită nu merită" - afirma Nicolae Iorga.
Asemenea recitaluri trebuie repetate. Dincolo de stupide animozităţi, dincolo de comanda politicii efemere, dincolo de marile nimicuri.
Pro memoria!
