Întru cunoașterea adevărului istoric Instituții spitalicești monahale, din trecutul Ortodoxiei românești

Cu toate că se reproșează mereu, de către unii necunoscători ai adevărului istoric sau răuvoitori, Bisericii Ortodoxe Române că nu s-a implicat pe tărâm social, trebuie să contracarăm această eronată idee, întrucât Biserica românească din cele mai vechi timpuri și până în vremurile de azi a fost și este extrem de implicată pe tărâmul filantropiei și al asistenței sociale.

În ce privește îngrijirea sănătății, Biserica Ortodoxă Română este cea care a înființat primele spitale din România. Spre ilustrare amintim că cele dintâi spitale din Moldova au fost întemeiate de Mitropolitul Anastasie Crimca la începutul secolului al XVIII-lea: unul la Suceava, reședința sa metropolitană, și altul la ctitoria sa, Mănăstirea Dragomirna. Primul a fost făcut „pentru săracii din Târgul Suceava", ceea ce înseamnă că asistența medicală era gratuită, al doilea era probabil pentru călugări. În Țara Românească, cercetările au stabilit existența unui spital la Mănăstirea Vodița, deci în prima mănăstire românească cunoscută. Dintr-un hrisov de danie din 1542 aflăm de existența unui spital la Simidreni și a unei xenodochii la Argeș, în fața mănăstirii care, desigur, imita xenodochiile bizantine. Atât bolnița de la Simidreni, cât și xenodochiul de la Argeș erau întreținute de Mitropolia de la Argeș.

Unul din cele mai vestite spitale din Țara Românească este până astăzi spitalul Colțea din București. De remarcat că spătarul Mihai Cantacuzino, care îl înființează (1695-1714), întemeiază în același timp o mănăstire, Colțea, pe locul bisericuței de lemn clădite mai înainte de clucerul Colțea. Spitalul nu e conceput independent de mănăstire și, desigur, călugării de aici au fost cei dintâi infirmieri și medici ai acestuia. Lângă mănăstire și spital, el înființează în același timp o școală de românește și slavonește. N. Vătămianu crede că hramul Sfinții Trei Ierarhi, dat de către ctitor mănăstirii, semnifică cele trei instituții create acolo.

Spitalul Pantelimon din București, nu mai puțin vestit decât Colțea, s-a înființat și el tot pe lângă o mănăstire, Pantelimonul, zidită între 1735-1750 de Grigore al II-lea Ghica Voievod.

Exact în același fel se petrec lucrurile și în Moldova. Cel mai mare spital al Moldovei, „Spiridonia" din Iași, se întemeiază la Mănăstirea Sfântul Spiridon, între 1753-1755. De notat că atât spitalele din Țara Românească, precum și acestea din Iași aveau secții pentru boli grave cum ar fi ciuma, așa cum Sfântul Vasile cel Mare avea în Basiliadă secție pentru leproși. Până aproape de vremurile noastre, spitalul Sfântul Spiridon a fost condus de Mitropolia Moldovei. Un alt spital, din Roman, e înființat de egumenul Gherasim Putneanul, iar un altul la Bârlad, de monahul

Sofronie Vârnav. Un alt spital funcționa pe lângă mânăstirea Sfântul Proroc Samuil din Focșani, metoc la Sfântul Spiridon din Iași. Spitale vestite au fost la Mănăstirea Neamț, la Mănăstirile Slatina, Tărâța etc. Nu e lipsit de interes să se citeze aici două gramate a doi patriarhi răsăriteni, care se referă, una la Spitalul de la Colțea, cealaltă la Spitalul Sfântul Spiridon. În 1715 Patriarhul Alexandriei scrie despre Colțea că e un așezământ unic, în care mănăstirea, spitalul, casa pentru hrana săracilor și școala sunt împreună, toate spre slava lui Dumnezeu zidite. Iar la 1763 Patriarhul Samuel al Constantinopolului scrie despre Spiridonie că e un așezământ „pentru slujba bolnavilor". Îndată după Al Doilea Război Mondial, printre cei care au depus strădanie pentru refacerea Spiridoniei dărâmate, a fost egumenul Mănăstirii Sfântul Spiridon și vicar al Mitropoliei Moldovei, Episcopul Justinian, ajuns apoi Patriarh al României. Când în 1957 s-au serbat două sute de ani de la înființarea acestui spital, fericitul întru pomenire Patriarh Justinian a ținut, la Iași, o cuvântare în care a expus misiunea Bisericii de slujire a poporului și de slujire a aproapelui, potrivit poruncii Mântuitorului.

În toate spitalele pe care le-am menționat bolnavii primeau întreținere și asistență medicală gratuită, fiind primiți mai ales oameni lipsiți de mijloace materiale, care nu aveau posibilitatea de a fi îngrijiți la domiciliu. Personalul medical și de îngrijire era plătit din veniturile mânăstirilor respective. În acest fel, Biserica a îndrumat o însemnată acțiune filantropică.

Aceste spitale au intrat în sistemul național de asistență socială, fiind întreținute de către Stat. Biserica își organizează o asistență socială internă, pentru preoți, călugări, bătrâni și bolnavi, și pentru preotese văduve și fără familie, în așezăminte mănăstirești, cum sunt, spre exemplu, Mănăstirea Căldărușani, Mănăstirea Viforâta, Mănăstirea Slatina sau la Mănăstirea Neamț. Faptul că Statul a preluat complet o sarcină care era odinioară și a Bisericii, nu face decât să dea posibilitate Bisericii pentru alte acțiuni de slujire ce țin de misiunea ei. Biserica este prezentă și intervine acolo unde sprijinul ei este solicitat și așteptat. De altfel, așa a fost și în trecut. Biserica a făcut școli pentru că nu existau, și a întemeiat spitale pentru că Statul nu era încă în situația de a le putea întreține. În aceste condiții, Biserica Ortodoxă Română a fost, ori de câte ori s-a simțit nevoia, prezentă și activă în slujirea oamenilor, urmând linia tradițională a slujirii, așa cum s-a practicat în lumea bizantină și cum, desigur, s-a practicat și în creștinismul apusean.

Lasă un comentariu