MAMĂ, NOI DE CE N-AVEM BALTĂ?

Prin cultură înţelegem „totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire, precum şi instituţiile necesare pentru comunicarea acestor valori".

Cultura este o avuţie comună, plăsmuită, făcută cunoscută şi răspândită. De ea se poate bucura toată lumea, sau, mai precis, oricine doreşte. O societate sănătoasă cultivă legăturile între cei care săvârşesc cultura şi cei care o propagă, care o popularizează. Această relaţie este garanţia durabilităţii şi dezvoltării oricărei colectivităţi. Dacă între făuritorii de cultură autentică şi de valoare şi cei care o răspândesc apare un dezacord, o neînţelegere, dacă creatorii de cultură nu manifestă niciun interes, nu se sinchisesc, nu se îngrijesc de calitatea creaţiei, iar cei care o împrăştie sunt nişte diletanţi, nişte simpli „răspândaci", cu ochii numai la profitul material, societatea se înscrie sigur pe o pantă de disoluţie şi de corupţie.

Cultura formează şi modelează personalitatea, dar cea mai importantă facere vrăjită este că dă noi dimensiuni gândirii şi comportamentului. Educaţia şi cultura nu constau în acumulări cantitative de fapte, ci mai curând în modul de gândire şi comportament al omului atins de morbul îndeletnicirii, al cunoaşterii şi al învăţăturii. Şi totuşi, acesta este obligat să memoreze semnificaţia marilor valori materiale şi spirituale, faptele şi creaţiile de reper din procesul de dezvoltare al fenomenelor naturii şi al societăţii. Engramele (en {fr} în - gramma {gr} înregistrare - element mnezic fixat în memorie) astfel fixate şi-apoi ecforate la nevoie (ek {gr} în afară - {a fora} aducerea în conştiinţă a engramelor memorate), sunt pilonii şi pioni de judecăţi şi de aprecieri ale faptelor, ale acţiunilor şi ale fenomenelor de altădată sau din prezent.

Se ştie că într-o societate normală promovarea creatorilor de valori este singurul drum care aduce profit, folos material şi spiritual. Eliminarea impostorilor ştiinţifici, a măsluitorilor de cultură, a cârmuitorilor de orice natură se face precoce, fără efort, firesc. O sită cu găuri de mărimi variabile cerne tot timpul valorile şi le aşează pe fiecare la locul pe care-l merită. Statul nu intervine. Omul politic nu galonează impostura. Serviciile de forţă nu avizează ascensiunea pe scara nonvalorii.

Într-o societate „strâmbă", în care deciziile sunt luate de „vârfurile" politice, care nu vor sau care nu pot sesiza la timp toate găinăriile şi compromisurile pungaşului, impostorul urcă, face valuri în jurul lui, îşi colorează şi îşi măreşte zilnic aureola, strălucirea, gloria şi faima. El nu cunoaşte vorba lui Descartes că unde sunt multe titluri şi foarte multe publicaţii aşa- zise ştiinţifice, cu valoare „trei la leu", este multă neştiinţă şi chiar înşelătorie.

Când buba se sparge este prea târziu. Blufful este zgomotos, este jenant. Dacă cei „mari" consideră că omul trebuie salvat, se găseşte urgent printre „amici" un acar Păun.

Acest grup de impostori, de mafioţi nu au nicio preocupare, nicio milă, nicio tentativă de a „calma" neştiinţa, ignoranţa, abrutizarea şi degradarea unei populaţii de sub oblăduirea lor.

Homo stultus este nătângul, neghiobul, tăntălăul, este entitatea socială care nu-şi găseşte loc nici chiar în manualul de psihiatrie. Nu este înzestrat cu dibăcia de a se adapta prompt sau cel puţin cu aproximaţie la rezolvarea standard a problemelor puse de viaţă. Erasmus cu Elogiul lui, ungurul Rath-Vegh István cu a sa Istorie a prostiei şi Anton Pann cu cele Adunate de la lume, sunt doar câţiva literaţi iluştri care l-au descris pe homo stultus.

Precipitarea şi bunele intenţii ale acestuia stârnesc soluţii bizare, epatante, uneori hazlii şi nu de puţine ori alarmante şi chiar păguboase.

Ei nu ştiu să răspundă sau răspund aiurea la întrebări ilare, naive, amuzante cu iz de păcăleală. Iată-le:

„Cu ce literă începe alfabetul? Câte unghiuri are o linie dreaptă? Cum arată triunghiul cu patru laturi? Ce formă are globul pământesc? Hexagonul cu cinci laturi se numeşte triunghi!"

Poate că nici nu sunt atât de vinovaţi aceşti neştiutori, aceşti neghiobi, stupizi, cât „şefii" care i-au lăsat în statutul de neştiutor.

Întâlnirea cu acest homo stultus este şocantă. Ab initio, nu-ţi vine să crezi că „scena" este reală. Când începe dezmeticirea, uluiala se transformă în amuzament. Nu trece mult şi scena tragi-comică îţi creează un sentiment de îngrijorare, de milă, de nelinişte şi de întrebări. Cum s-a ajuns în această situaţie? Cine se face vinovat de starea acestor neştiutori cu puterea de înţelegere deficitară, cu slabă capacitate de judecată, cu tulburări de atenţie, cu putere de asociaţie greoaie cu memorie slabă, cu spirit tern, stăpâniţi uneori de grandomanie, orgoliu şi uşor influenţabili?

Te uiţi la casa lui şi nimic nu este la loc. Snopii de stuf de pe acoperiş, vechi, puşi la întâmplare, alandala. Zidul casei făcut din chirpici cu lutul scorţălit pe porţiuni mari. Gardul din faţa casei făcut din bucăţi de tablă şi laţuri care nu seamănă niciunul cu altul. Curtea se poate folosi numai în perioade de secetă. Când plouă, lutul care se întinde pe toată suprafaţa curţii este atât de cleios că te ţintuieşte. În curte sunt aruncate alandala resturi de la maşini dezmembrate, care n-au nici o folosinţă, „luate" de la CAP, când ţara s-a democratizat.

Mă uit spre liziera pădurii şi văd vila şefului, a înavuţitului, replică „îmbunătăţită" a casei truditului, a necăjitului.

Oare câte camere or fi, sau câte băi cu design în culori şocante or avea? Cu ce faianţă adusă de şef de peste mări şi ţări, să-şi acopere şi să „înnobileze" pereţii băii? Se văd şi garajele şi piscina.

Piscina! Piscina! Ca un fulger mi-a trecut prin minte discuţia dintre fetiţa de şapte ani şi mama ei, femeia de serviciu de la întreprindere. Fetiţa a fost invitată la sărbătoarea onomasticii colegei ei de clasă şi fata proprietarului vilei. Invitaţia era tentantă, dar fusese condiţionată de ţinuta vestimentară fastuoasă, impozantă. Mama nu putea să-şi umilească cu refuz fetiţa, la prima ieşire în lume, şi unde! Fără să clipească, a scos din buzunar o chenzină, refuzând să-şi mai facă gânduri cum va fi cu „pâinea" cea de toate zilele în săptămânile care vor urma.

Când s-a întors de la petrecere, fata supărată şi contrariată şi-a întrebat mama:

- Tu munceşti? Capeţi bani pentru muncă?

- Da!

- Atunci noi de ce nu avem „baltă" în spatele casei?

- Aha, mi-am zis. „Balta" asta are mişmaşuri tăinuite. Banii publici sunt direcţionaţi şi plimbaţi pe la băncile preferenţiale de la noi şi de aiurea, şi nu către învăţătură. „Balta", mi-am zis, este cauza rămânerii neşcolitului în situaţia de homo stultus, lăsat în „paragină" necultivat, neîngrijit, acoperit de neştiinţă, în ruină materială şi spirituală, pe care poţi să-l întorci şi să-l suceşti cum vrei, odată la patru ani.

Hei! Voi ăştia din Zărand, din Vladimir, din Flămânzi, din Mărăşeşti şi din Alba Iulia, aţi adormit!!

Lasă un comentariu