„Jurnalismul - afirma reputatul universitar clujean, prof. univ. dr. Teodor Vidam - solicită un set de valori ce provin din ethosul profund al culturii româneşti: adevărul, buna-credinţă, simţul dreptăţii, nevoia de ordine şi justiţie, puse, toate acestea, în afirmarea şi apărarea interesului public. Presa poate înnoi mentalităţile, eluda jumătăţile de măsură şi manifestările percepţiilor gregare, de extracţie joasă, inferioară".
Sub semnul acestor valoari, noul volum de publicistică al Marianei Cristescu îndeplineşte, cu asupra de măsură, absolut toate criteriile pe care trebuie să le îndeplinească cei care - din păcate tot mai puţini - în virtutea meseriei pe care şi-au ales-o, îşi asumă răspunderea de a vorbi în numele şi în beneficiul semenilor.
„Toamna îngerilor" , cuprinzând 27 dintre cele mai recente editoriale publicate de autoare în „Cuvântul liber", nu este o carte care se poate citi pe nerăsuflate şi nici „pe diagonală", din simplul motiv că un cotidian trăieşte doar o zi: scoase din pagina de ziar, puse cap la cap şi aşezate între două coperţi, editorialele Marianei Cristescu „se încheagă", capătă coerenţă, devin un tot unitar, „dau samă" despre timpurile şi despre lumea în care trăim, o lume a „zgomotului şi furiei", mustind de „mucigaiuri şi noroi", într-o debusolantă tranziţie până nu se ştie când şi spre nu se ştie unde, în care demersul artistic se vede ameninţat cu prăbuşirea în vidul neputinţei: „Îmi scot moartea la defilare / ca pe o târfă ieftină aruncată-n drum. Straşnică beţie", îşi defineşte autoarea condiţia de creator într-o lume dominată de conspiraţia urii, de dictatura mediocrităţii şi de cuşluielile prostiei. „Citesc şi mă cutremur - afirmă jurnalista - mai peste tot, titluri, texte, filmuleţe, toate defăimătoare cu bună-ştiinţă, cu rea-credinţă, stipendiate, din interior, din exterior…parcă nici nu mai are importanţă de unde. Material documentar există, nu-i vorbă! Proxeneţi, miliardari de carton, analfabeţi, cerşetori, curve ieftine ori cu ştaif, silicoane şi cultură până la genunchiul broaştei, păduri înghesuite în valize diplomatice, cadavre topite de flăcări ori în aşteptare, în congelatoarele morgilor de aiurea… Mâzga se lăţeşte, rânjind greţos".
…Dezolant şi îngrijorător „material documentar", în vintrele căruia bisturiul Marianei pătrunde adânc, cu precizie şi fără de cruţare. Drama de la „Colectiv", cu toată încărcătura ei tragică şi semnele de întrebare încă fumegând, islamizarea Europei şi eşecul statului european modern, pe nedrept uitatul genocid armenesc, Metz Yeghern, pregătirea Rusiei de a amplasa rachete nucleare aproape de România, Super-memorandumul privind super-religia masonică mondială şi biserica în 2016-2020, „document menit să îngrozească inclusiv persoanele cu pretenţii de maximă luciditate", Brexit-ul şi consecinţele sale pe termen lung, în contextul politicii arogante a liderilor UE faţă de statele mai puţin dezvoltate economic, „emanaţiile cerebrale", pe cât de insolente şi jignitoare, pe atât de periculoase, ale ambasadorului american la Chişinău sunt doar câteva din subiectele „grele" abordate de Mariana Cristescu şi tot atâtea invitaţii la reflecţie şi meditaţie asupra destinului nostru comun într-o Europă „care stă pe un butoi de pulbere, în care toată lumea îşi zâmbeşte politicos, cu cuţitul la spate (sau… în dinţi)".
Mariana Cristescu nu se află la primul ei volum de publicistică. Constantele şi instrumentele scrisului său rămân, şi în „Toamna îngerilor", raportarea la „trebile cetăţii", alegerea subiectului relevant, sobrietatea, claritatea şi conciziunea stilului, recursul la memoria personală şi colectivă, apelul la sursa avizată şi credibilă, titlul sugestiv, motto-ul pliat pe tema propusă, dând greutate acesteia şi, nu în ultimul rând, încăpăţânarea, aproape obsesia, de a stoarce subiectul până la ultima picătură, explicând, comparând, analizând dinamica interrelaţiilor, trimiţând la definiţia de dicţionar ori la cartea de istorie, într-un cuvânt, nelăsând nimic neclar, ambiguu ori trunchiat.
Ce face, totuşi, diferenţa specifică a „Toamnei îngerilor" şi de ce a ales autoarea acest titlu-metaforă pentru noul său volum? Parcurgându-l „din doască în doască", dincolo de cravaşa şfichiuitoare, de respingerea, într-o exprimare tranşantă - nu lipsită de duritate pe alocuri - a oricăror compromisuri şi concesii, veţi descoperi cealaltă faţă a monedei: atracţia spre candoare, fascinaţia magiei, a miturilor şi reprezentărilor fantastice, miraculosul inefabil, nostalgia paradisului visat, întrezărit în ademenitoare şi niciodată atinse orizonturi onirice: „Iubeam - mărturiseşte autoarea, evocând lecturile din Bulgakov - acea lume între vis şi realitate, între zbor către înalt şi cădere, conştientizându-i efemeritatea şi aşteptând, şi atunci, ca şi acum, ca totdeauna, de fapt, să se schimbe ceva important, nu doar decorul. Fiindcă nimic nu e veşnic - nici Binele, nici Răul".
Mai pregnantă decât în precedentele sale volume de publicistică mi se pare interpretarea poetică a realităţii, prin sublimarea concretului cotidian, plasarea lui sub un nimb de mister, în note de incantaţie ce amintesc cumva de realismul magic al lui Massimo Bontempelli. În strădania de a desluşi lumea şi misterele ei, desluşindu-se pe sine, autoarea ne propune un itinerar iniţiatic lucid şi responsabil. Mesajul ei este unul profund umanist şi adresat unei umanităţi în derivă, angajată pe drumul atât de spinos al întunericului spre lumină, la capătul căruia se află „fiinţa cântătoare" ce sălăşluieşte în fiecare dintre noi, pură şi neatinsă de păguboase şi bine direcţionate „globalizări" şi „super-memorandum-uri" apocaliptice, cu nestrămutată convingere că „din marasmul prea multor dureri se ridică, albă, imaculată, aripa de lumină a câte unui înger pământean şi, ca un puf delicat, alintă obrajii obosiţi de lacrimi".
Teoria presei nu menţionează nicăieri noţiunea de „editorial poematic", dar este singura care îmi vine în minte în încercarea de a defini, simplu şi lapidar, noul demers scriitoricesc al Marianei Cristescu.
În orice caz, ne aflăm în faţa unei estetici şi a unor formule inovatoare, pe care, cunoscându-i tenacitatea şi intransigenţa, autoarea nu va înceta să le „şlefuiască" de acum încolo. În joaca de-a metafora, aş aşeza „Toamna îngerilor" în „iarna vrajbei noastre" aşteptând sakura, primăvara florii de cireş din Ţara Soarelui Răsare, izbăvitoare ploaie de petale, ţesând mantia protectoare a Binelui pentru toţi cei care mai cred şi mai speră în punţi de lumină arcuind peste zarea lumii.
