Era în amiaza vieţii…

Distribuie pe:

Era în amiaza vieţii. Rămâne într-o amiază a aducerilor aminte, cu atâtea date ale superlativului absolut limpezind - vorba înţelepţilor - huma sub clopote de aur; edificând cu tăria jurământului. De aceea tot ce a întreprins Nicolae Dan Cetină are temeinicie. Când dezvălui destine ale celui mai tragic secol din istorie nu poţi fi decât temeinic. Dreptul de copyright pentru versiunile în limba română ale cărţilor războiului era aspiraţia sa, răbdarea şi temeinicia, ritualul său intelectual de la „Ziua cea mai lungă", „Ultima bătălie", „Un pod prea îndepărtat" de Cornelius Ryan, la „Camarazi de război" de Stephen Ambrose, „Oamenii monumentelor" de Robert M. Edsel, „Alianţa diavolilor" de Roger Moorhouse, „Nach Paris!" de Louis Dumur şi plănuita ediţie a cărţii lui Stephan Ambrose, „Cetăţeni şi soldaţi", trezind spiritul, cu nobleţea cu care doar cărţile reuşesc. Exclama un personaj din proza lui Mircea Eliade, în acest sens: „Am ieşit din labirint!"

Era riguros, cu o sobrietate discretă şi, în acelaşi timp, atât de cordial, privind cu insistenţă mersul lumii şi mersul semenilor, ştiind că există lume ca lumea şi lume ca nelumea, găsindu-şi echilibru în ideile sale, în studiu şi cunoaştere prin ştiinţa dreptului şi ştiinţa istoriei. Credea în îndreptarea lumii ca nelumea şi, precum cei vechi, în îndreptarea minţii, săpându-şi gândul în miezuri de realitate, aşa cum ai săpa în piatră; astfel gândul devenindu-i esenţial.

Nicolae Dan Cetină a iniţiat la Târgu-Mureş un proiect cultural de anvergură, apreciat şi de secţia de istorie a Academiei Române, prin adaptarea în limba română a unor mari cărţi ale umanităţii, unele dintre cele mai dureroase, cărţile celui de Al Doilea Război Mondial. Înainte de a fi traducătorul lor, era descoperitorul, cercetătorul, pasionatul de istorie, cel ce întârzia ore prelungi în arhivele Europei şi poate - dar ce undă de frumuseţe! - visătorul. De ce în atâtea convingeri, rosturi şi înţelesuri, nu am avea şi o clipă de îndoială, cum o avea Octavian Paler, urmărindu-l pe „Don Quijote în Est", dacă Alexandru cel Mare a tăiat cu adevărat, cu o singură săgeată a paloşului, nodul gordian!

Nu a trăit într-o lume favorabilă preocupărilor sale, seriozităţii sale intelectuale, exigenţei sale; o lume a drumurilor care nu duc nicăieri, a descumpănirilor, a oamenilor cu capul prea strâmt (expresia îi aparţine lui Mihai Eminescu), o lume a iepurilor speriaţi, dar care nu a putut să-i oprească idealul. Poate că era precum pescarii din Evanghelie, care, la început, nu au întâlnit rodul pe Marea Ghenizaret, dar au aruncat iar mrejele după Cuvântul Lui, şi au aflat rodul. Nicolae Dan Cetină a aflat rodul aruncând mrejele după Cuvântul Lor, al celor care au desăvârşit tezaure de spiritualitate, şi ei ucenci ai Domnului şi învăţători ai lumii. Au fost marile lui bucurii, povestea vieţii lui. Iar povestea aceasta nu are moarte, nu are sfârşit. E ca răsăritul de soare, cu lumina pe întuneric călcând, cu viaţa pe moarte călcând. Imaginea ar putea intra în portretul omului christic pe care l-a definit Grigore Vieru în „Al doilea testament", subintitulat „Despre foame, jandarmi şi tsunami", ca osie a lumii în arderi şi speranţe, suferinţe şi iubire. Nicolae Dan Cetină a fost al arderilor şi speranţelor, al suferinţelor şi al iubirii, astfel apropiindu-l de încă o răscolitoare imagine ce a pecetluit o pagină din istoria noastră. La Adunarea Naţională a Blajului din mai 1848, Bărnuţiu, Bariţiu, Cipariu, Şaguna erau purtaţi pe braţe de mulţimea trează la fire pentru că „punturile" naţiunii române transilvane votate atunci era sfinte, jurate cu o mână pe inimă şi alta ridicată spre cer, în numele Bunului Dumnezeu. Aşa jură cei aleşi, în timp - proiectul lui Nicolae Dan Cetină e încă o dovadă -, să apere apa vie a memoriei lumii, potirul de lumină al Cuvântului mărturisitor.

Cărţile traduse de Nicolae Dan Cetină reprezintă memoria unor altare ale jertfei, ele fiind dovezi, argumente, dar şi avertisment. Prin ele reflectăm la Sinele lumii, la nesfârşitu-i dramatism şi nesfârşita-i ameninţare. Lumea, consemnau înaintemergătorii pe care Nicolae Dan Cetină îi ştia în amănunt, prin educaţia din familie şi şcoală, aducându-i mereu în suflul zilei pentru „disciplina caracterului" lor, nu va scăpa de masacrele şi ororile războaielor, trebuind să aibă inteligenţa şi energia să se pregătească pentru ele. De aceea cărţile războiului trebuie cunoscute, lăsate mereu deschise tocmai la pagina avertismentelor, îndepărtând bătaia de ceasornic în care „Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin".

Ţintea atâtea linii de orizont! Avea în taina manuscrisului „Cetăţeni şi soldaţi", cartea lui Stephen Ambrose despre cum depinde pe linia frontului victoria de soldaţi, nu de generali, autorul întrebându-se (acesta e testul cărţii!) dacă generalul George C. Marshall, în 1940, a reuşit să creeze o armată de cetăţeni soldaţi, care, apoi, intrând în ziua de 6 iunie 1944 în Franţa, bunăoară, să poată înfrânge armata Germaniei.

Nicolae Dan Cetină ne-a îmbogăţit cu astfel de cărţi, nouă trimiţându-ne ca mesaj etern rugămintea, venind din cuvintele poetului: „Pe mine nu mă îmbogăţiţi, acoperiţi-mă cu a iubi-iubire!" Îi dăruim verbul acesta care ţine lumea în echilibru şi îl ţine pe om măcar într-o picătură de demnitate, luându-l din lutul fiinţei, al vrăjmăşiilor, apropiindu-l de inefabil prin repetarea unui sublim semn de exclamare: „Luminează-te şi vei fi, voieşte şi vei putea!"

Scria Lucian Blaga: „Îmi taie drumul - care prieten? / Îmi taie pasul - ce vrăjmaş?" Nicolae Dan Cetină n-a creat vrăjmăşie, n-a trăit-o. Prietenia, în schimb, din plin, ne-a dăruit-o, i-o dăruim, ieşindu-i mereu în drum cu acea bucată de pâine care să-i fie căpătâi pentru odihna veşnică.

Lasă un comentariu