Dâmboviţa

„A fost o dată ca niciodată un pădurar sărac ce trăia împreună cu fiica sa, pe care o chema Dâmboviţa, într-o pădure mare şi adâncă. Fata ştia toate secretele pădurii, toate potecile, toate cărările, toate vieţuitoarele care trăiau ascunse în iarbă şi în tufişuri.

Într-o zi, un prinţ dintr-o împărăţie îndepărtată, s-a rătăcit prin pădure. Întâlnind-o pe Dâmboviţa, i-a cerut să-l ajute să-şi regăsească drumul. Ea a fost bună şi i l-a arătat. Prinţul, văzând frumuseţea şi gingăşia ei, a cerut-o de nevastă. Dâmboviţa i-a spus însă că-i făgăduise deja mâna lui Bucur, cioban din vecinătatea pădurii. În semn de mulţumire, prinţul - care nu era nimeni altul decât Prinţul Munţilor - i-a oferit atunci fetei un cuţitaş şi o sfârlează de lemn. Dacă învârtea sfârleaza, i se îndeplinea orice dorinţă.

După întâlnirea cu prinţul, fata s-a dus cu cuţitaşul şi cu sfârleaza şi i le-a arătat logodnicului ei, Bucur. Dorind să-i dovedească ce mult îl iubeşte şi că i-a fost fidelă, ea a înfipt cuţitul într-o stâncă. Din locul unde a lovit, a ţâşnit un izvor de apă bună, curată şi clară ca lacrima fetei. Dâmboviţa a botezat acest izvor cu numele ei şi, împreună cu iubitul său, au format un sătuc la marginea pădurii pe malul izvorului. Bucur a dat aşezării numele lui. Şi aşa, sătucul, devenit astăzi oraş, se numeşte Bucureşti, iar apa care-l străbate, Dâmboviţa.

Mai spune legenda că îndrăgostiţii s-au căsătorit, au avut copii vrednici şi au trăit ani mulţi şi fericiţi. Dacă n-or fi murit între timp, or mai fi trăind şi astăzi..."

Din volumul „Un suspin, o rugăciune", apărut la Editura „VATRA VECHE", 2016

Lasă un comentariu