Poet al rădăcinilor neamului

Azi, pe nisipurile mişcătoare ale realităţii româneşti - cum spunea cândva profesorul Mircea Zaciu - se pare că mai-marii politichiei şi ai sorţii literaturii noastre, ajunsă, în multe privinţe, în cei 26 de ani postdecembrişti, chiar o bătaie de joc, prin scoaterea din manualele şcolare a unor mari scriitori, personalităţi recunoscute ale spiritualităţii acestor meleaguri transilvane, parcă tot mai puţin, tot mai rar este pomenit şi poetul imnic şi religios Ioan Alexandru, autorul cărţilor „Cum să vă spun" (1964), „Viaţa deocamdată" (1965), „Infernul discutabil" (1966), „Vină" (1967), „Vămile pustiei" (1969), „Poeme" (1970), „Imnele bucuriei" (1973), „Imne" (1975), „Imnele Transilvaniei" (1976), „Imnele Moldovei" (1980), „Imnele iubirii" (1983), „Imnele Putnei" (1985) etc. Ioan Alexandru, poetul despre care acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga (Miaca Benedicta) scria în prefaţa la „Cele mai frumoase poezii" (1977): „Pentru Ioan Alexandru, care a ajuns, iată, la acel înalt prag al poeziei antologice, vocaţia gravului sacerdoţiu al carierei poetice a fost timpurie. Când publica, în 1964, primul său volum, noul poet al satului transilvan număra doar 23 de ani. Fireşte, se poate spune, poezia se scrie devreme. Dar nu orice poezie este Poezia. Şi Ioan Alexandru a făcut, de la început, dovada că opera sa este, într-adevăr, Poezia".

Poezia unui „întreg univers liric", cu vers „simplu şi puternic", „cu întrebări înfrigurate", cu „articulaţii cosmice despre izvor şi sensul lui", despre „începutul dialogului cu pământul şi lumina", ca un gând blagian: „La marginea drumului trăieşte izvorul / Îndrăgostit de stele. / Noaptea îl poţi auzi, / Din prund / Suspinând după ele." („Cântec"); „Râuri veneau, în goană, cu străluciri de stea / Şi vânturi cu miresme de ierburi necosite, / Şi dintre toate-acestea mai iute se-afirma / Pământul - el vorbea cu mânzul prin copite." („Mânzul"); „De-atâtea clopote la gâtul turmelor, / Trase pe jos de miile de ani / Pământul este/ Cea mai curată / Lacrimă / Din univers. //…// Dar gerul iernii negre coboară în părinţi, / Clopotele fierb în fiecare, / Pământul de departe văzut e-un clopot sugrumat / Pe-o lacrimă enormă, uscată lângă mare." („Clopotele").

Vizionar, născocitor de noi geneze, Ioan Alexandru, cel care din pământ şi lumină, în lumea Logosului a văzut acele noi elemente poetice, a considerat, în versurile lui, Transilvania - „loc al rădăcinilor şi al vieţii" româneşti, pământul din care ne naştem, dar, în care, „coboară morţii" noştri: „Dacă sporit-am în ceva anume, / N-au fost averi şi-un trai nesăbuit, / Ci-mpodobiţi cu cealaltă lume, / Puterea milei nu ne-a ocolit. //…// Mereu în zile de durere / Înconjuram altarul jertfitor / Şi, deşertând patime cu-nviere, / Din tată-n fiu mă ştiu nemuritor" („Transilvania"), ştiind că doar „îndurând am devenit o ţară",

Poet al rădăcinilor dăinuirii neamului, cu acea aparte, adâncă vocaţie, cuprinzând fabulosul şi simbolicul, deopotrivă, Ioan Alexandru duce adevărul existenţei spre lumină.

Un cântăreţ imnic pe tărâmul luminii Transilvaniei, al unei Românii, Ioan Alexandru este un poet cu „vocaţia patriei spirituale", în care „cântecul şi poezia înseamnă urcuş": „În Carpaţi, de-avem o mângâiere / Care nu ne-a părăsit nicicând, / E credinţa noastră-n Înviere, / Străvederea celuilalt pământ". („Patrie"); „Poartă străveche în satul părintesc, / Simbol curat, fără zăvor, / De-o parte te veghează ţintirimul, / De alta şopoteşte un izvor. / Acolo-i casa noastră, din lemn şi din pământ, / Clădită anevoie în sudoare / Pe dealul nostru molcom transilvan, / Sărac în dobitoace şi grânare. //…// Duminica, măicuţa, în veşmânt cernit, / Cu busuioc în mână şi-ntr-o năframă / Duce, din bruma cât avem de grâu, / O prescură de jertfă la icoană. //…// Dealuri sărace, pământul transilvan / Sfinţit cu lacrimi şi zvântat de soare, / Un clopot stins ne cheamă luminat / În zorii blânzi, la sărbătoare. //…// Apoi sunt nunţile, din când în când / Vin chemători frumoşi cu clopote pe sate / Şi cu năfrămi pe botă de stejar / Încinşi cruciş, cu prime colorate. //…// Când vitele, şi caii, şi turmele de oi, / Şi holdele, şi apa din fântână / Învie în lumină şi sărutăm pe bot / Toţi mieii şi copacii din grădină. / Sat transilvan, căsuţe de pământ, / Muşcate la fereastră, busuioc la grindă, / Ştergar curat, icoane pe pereţi, / Ziua-nvierii şi noaptea de colindă." („Casa părintească"). Superbe, emoţionante versuri închinate satului Topa Mică, locul obârşiilor, al răsăririi poetului.

Precum în cazurile lui Blaga, Coşbuc, Goga, Cotruş, înaintemergători legaţi de văzduhul locului, cu „gândul pământului natal", considerat „patrie scumpă, sfântă", Ioan Alexandru, blagian „gând dus până la capăt", vede limpede rostul lucrurilor de aici, „într-o istorie ca drum al neamului", neam de păstori şi plugari. Versurile lui sunt acel cântec al obârşiilor, al neamului, al universului ţărănesc într-un timp istoric, totul însoţit de acel „mistic blagian", ca un testament: „Graiul e templul în care mi s-a dat / Să fiu ca marele / Preot sfintelor cuvinte, / Să le cunosc cu râvnă, să le pasc / În iarba deasă de printre morminte. / Să fiu, cu umilinţă, fruntea lor / În căutarea marilor izvoare / Pe cărărui înguste, peste prăpăstii eu / Să mă fac pod smeritelor picioare.". („Marele preot").

O bucurie transfigurată străbate, ca un fir roşu, poezia lui Ioan Alexandru, prin marea forţă a Logosului, înnobilând sacrul şi eroicul. Dovadă-i şi „Imnul Voievodului Gelu", „plugar şi voievod", „ţăran acasă nedesprins din sfintele origini".

Mereu cu faţa poeziei spre tradiţiile românilor transilvăneni, călătorind prin cosmosul rustic, Ioan Alexandru, zi şi noapte, veghează: „Eu stau de pază, zi şi noapte, aici / Şi cu obrazul meu limpede, / Ca o lamă îngheţată, / Dau la o parte rugina" („Zi şi noapte"), „Păduri şi zări, izvoare şi securi / Se veştejesc şi licăre departe, / Stejarul creşte condur către cer / Şi-n puţuri cade şarpe fără moarte" („Stejarul"); „Vrednic să fii să-mbraci acel veştmânt / Pe care numai îngerul îl poartă". („Imnul"); „Primeşte imnul zorilor de zi / Lumina lină, leagănul de seară, / Sărut ţărâna caldă din care ai plecat / În slăvi cereşti cu iarna de pe ţară." („Imn II"); „Între păduri de fag şi de stejar, / În Maramureşul de sărbătoare, / Cu faţa-ntoarsă către răsărit, / Rohia este maică născătoare. / Din sate toate drumurile ies, / O iau uşor pe dealuri, către seară, / Cărări subţiri se spânzură de munţi, / Unele urcă, altele coboară. / Dar toate-ajung în luminişul sfânt, / Când peste zări luceafărul străluce / Şi-i frate-al meu, în turn cu Dumnezeu, / Limbile-n clopot sângeră pe cruce" (Rohia).

Poet imnic, credincios bisericii strămoşeşti, cel care şi-a ales drept teză de doctorat „Patria - la Pindar şi Eminescu", Ioan Alexandru, excelent traducător al „Cântării Cântărilor", „un sfânt Francisc care a murit cântând", „înfrăţit cu toate câte sunt", mereu întorcându-se în Transilvania rădăcinilor noastre, ale naşterii neamului, ne-a lăsat şi acest crez poetic, un adevărat testament literar, prin poemul „Mărturie": „Graiul meu, grai sacru, părintesc, / Greoi mă mişc prin laturile tale, / Spicele mari şi coapte se unduie mereu / Şi fac din văi coline mai domoale. / Ştiu că mi-e dat în tine să trăiesc / Pe dealurile aspre şi străbune, / Cu limba bici să izgonesc năluci / Zâzaniile încleştate-n grâne. / Boabe de jar în grâul decantat, / Mărgăritar e graiul licărind sub stele, / Când iau în gură seminţia lui, / Scrâşnind îmi crapă smalţul pe măsele //…// Ajuns în palma mea, o noapte şi o zi, / Mă voi trudi să-i sânger pe măsură, / Fiul meu, în amurg întreg ţi-l voi lăsa / Să-ţi ardă-n carne şi bocească-n gură."

Ridicat din Topa Mică, la poartă de Apuseni, Ioan Alexandru a fost chemat să îmbogăţească şi să întregească nestematele coroanei poetice ardelene (Coşbuc, Iosif, Goga, Blaga, Cotruş, Beniuc). Iubitor de vatră transilvană, de întregul Ardeal, de Rohia, de Maramureş şi de Putna, de Voroneţ, de preoţi şi de ţărani, Ioan Alexandru dorea să închidă ochii acasă, „Acolo-n Transilvania, în satul meu, / Voi fi purtat de alţii într-o seară / Şi aşezat pe deal în ţintirim, / Adăugat la neamul de sub ţară". A căzut la masa de lucru, câmpul lui de luptă, departe, în Germania, cu Biblia deschisă lângă tâmplă, cu gândul şi cu sufletul la Patria de cuvinte a Limbii Române, a Logosului. „Odată cu el parcă ne mureau strămoşii!", spunea, la moartea lui, Adrian Păunescu.

Conştient de marele lui har poetic, văzând „cer transfigurat şi pământ transfigurat", poetul imnic Ioan Alexandru, pentru care „lumina-i lăcaş al fiinţei", vedea Tricolorul - „Steagul meu de ţară, / În trei culori de maica mea ţesut". Iubind această ţară „crescând în zvon de tulnic", Ioan Alexandru îşi vedea mama, într-o întoarcere în timp: „În satul transilvan, în zi de cununie, / În strai împărătesc voivodal, / Ţărancă-ntre ţărani de omenie" //…// Măicuţă scumpă - aş vrea în jurul tău / Să fac un ţarc de milă şi lumină, / Să bat în aur palid chipul tău, / Ca, în Ardeal, de-a pururi să rămână". Profesorul Ion Pop scria despre Ioan Alexandru în „Viaţa românească" (nr. 5-6, 2014): „Ca şi Hõlderlin, şi el crede că ceea ce rămâne, după noi, poezie ctitoreşte."

Pătruns de focul sacru al credinţei strămoşeşti, al limbii şi al iubirii de neam, „cu harul dăruit de Dumnezeu", Ioan Alexandru, cel care a pus crucea pe peretele sălii de şedinţe a Parlamentului, s-a dovedit, într-adevăr, un poet al rădăcinilor neamului nostru românesc, strămutându-se, într-o lună septembrie a anului 2000, dorind să fie „aşezat pe deal în ţintirim", cu a lui întreagă împărăţie a Logosului, la Mănăstirea Nicula (în „câmpul cu brânduşe", unde-şi duc somnul de veci, alături de el, şi Ion Apostol Popescu, şi Vasile Avram), „loc al ocrotirii de Maica Domnului", în acea lacrimă purificatoare a Părintelui Îndurărilor, unde se aude, de departe venind, tânguitul „clopotului Buga", unde, cel cu „efigie de eternitate", născut în „ţara de cercuri şi ciubare", s-a aşezat alături „neamului de sub ţară", adresându-se copiilor lui: „Pe dealu-acesta-n satul transilvan, / Copiii mei, să mă-ngropaţi pe mine, / Pe-aceste blânde culmi dumnezeieşti, / Să îmi petreceţi sufletul cu bine…// Eu voi putea cântând să mă strecor, / Fără să tulbur ploaia pe coline".

(Alocuţiune rostită la a VII-a ediţie a „Colocviilor de la Mănăstirea Nicula", la 15 octombrie 2016 )

 

 

Lasă un comentariu