Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

Imaginaţi-vă următorul scenariu. România conduce cu 2-0 la Astana şi termină meciul la egalitate, 2-2. Apoi, în superioritate numerică mai bine de o repriză, face un amărât de 2-1 cu Armenia, la ultima fază, în huiduielile unui stadion întreg. La Bucureşti, Cluj, Ploieşti sau pe unde mai vreţi. Până la un punct, acesta este scenariul după care s-au jucat meciurile sperietoarei numită Polonia. Excepţia este dată de finalul meciului de la Varşovia. Acolo nimeni nu a fluierat, huiduit sau înjurat. Toată lumea a aşteptat golul izbăvitor. A venit, la ultima fază şi Polonia are 7 puncte. Rezultatele României şi Poloniei, cu Armenia şi Kazahstan au adus acelaşi număr de puncte. Numai că noi parcă le-am obţinut altfel. 3 puncte la Erevan, după cea mai liniştită seară a echipei naţionale din ultimii ani şi încă un punct după un meci în care Kazahstanul a trimis singurul şut pe poartă prin intermediul lui Toşca. Şi atunci, de unde atâta freamăt, atâta zbucium?

Înainte de Armenia ne era frică de un adversar care se apărase 90 de minute în Danemarca. Am învins cu 5-0, dar nu e concludent rezultatul, spune majoritatea, pentru că am jucat în superioritate un meci întreg. Înainte de meci, armenii erau buni, după 5-0, foarte slabi. Dar Polonia ce a făcut cu Armenia, în superioritate? A avut 1-0, a fost egalată şi a tremurat pentru un succes la ultima fază. În Kazahstan, n-am mai câştigat. Am obţinut un punct. La fel ca Polonia, care a avut 2-0, dar în alt mod. Cu vreo două penalty-uri nedate, cu măcar un cartonaş roşu neacordat şi cu emoţii doar în privinţa integrităţii jucătorilor, nu a porţii lui Tătătruşanu. Cred că ne putem mulţumi cu un punct, repet, în contextul în care s-a jucat meciul. Există, fără îndoială, anumite decizii ale lui Daum care pot fi discutate, puse la îndoială, cum ar fi introducerea lui Enache, ceea ce a determinat şi trecerea lui Adi Popa în stânga, acolo unde nu se simte deloc bine. Sau a utilizării aceloraşi jucători de la Erevan, deşi multe naţionale au jucat la fel în această dublă. Olanda şi Franţa sunt două dintre ele.

Sigur, te poţi gândi la ce motivaţie mai au cei care nu au prins niciun minut în această dublă, dar asta ţine de selecţioner. Iar simplul fapt că l-a sunat pe Sânmărtean să-i explice de ce nu îl ia în calcul pentru naţională spune multe despre Daum. Aduceţi-vă aminte de jucătorii care aflau la sosirea în ţară că nu sunt în lot sau de la cei care au fost chemaţi la Mogoşoaia, înainte de Euro, pentru a li se spune că nu vor merge în Franţa. Chiar credeţi că nu s-a schimbat nimic la naţională? Nu vedem că în două meciuri am dat mai mult de jumătate din golurile realizate în toată campania de calificare la Euro? Ok, 5 în Armenia, dar Polonia de ce nu a dat 5 acasă, cu aceiaşi armeni? Nu vedem că naţionala pasează mai bine, că încercăm să jucăm mai ofensiv? Da, ştiu, voiam să fim ca Franţa, dar nu se poate. Ne intrigă îmbrăţişările de la antrenamente. Sunt mai bune înjurăturile pe care le auzim la majoritatea antrenorilor şcoliţi la noi? Ni s-a făcut, brusc, dor de antrenamente închise, de iconiţe şi ziduri înalte? Sper că nu. Avem 5 puncte după 3 meciuri. Cei mai slabi adversari din grupă, se spune. Numai că unul dintre cei mai slabi e lider, după ce a bătut în Danemarca, iar ceilalţi au chinuit rău de tot Polonia, favorita grupei. Cum era când începeam cu 0-3 în faţa Lituaniei? Sau când nu dădeam gol cu nimeni, în preliminariile trecute? Au apărut jucători noi, care pot reprezenta baza echipei în campaniile următoare. Câţi jucători au debutat la naţională şi au rămas în circuit în ultimii ani? Şi dacă, după aceste preliminarii, rămânem cu Benzar, Marin şi Rotariu titulari în campania următoare, eu spun că Daum şi-a făcut treaba. Deşi majoritatea se aştepta la minuni.

Ar fi o minune să batem Polonia? Pentru mulţi, da. Pentru puţini, nu neapărat. După toată zarva asta, mă întreb ce vor mai avea de obiectat cei care contestă naţionala, dacă ai noştri reuşesc să învingă Polonia. Probabil, penalty-ul ratat de Stanciu în meciul cu Muntenegru. Ceea ce îmi aduce aminte de o întâmplare cu Gheorghe Tadici, în prim-plan. Într-un meci important, naţionala de handbal revine spectaculos de la 7 goluri diferenţă, iar Tadici cere time-out. Când toată lumea aştepta indicaţiile pentru finalul meciului, Tadici începe să le certe pe fete şi să le întrebe cum au făcut adversarele de s-au desprins la 7 goluri. Cam ăştia suntem şi la fotbal. O ţară de Ghiţă Tadici.

 

Lasă un comentariu