Povestea spune că, atunci când a venit prima toamnă pe lume, toate păsările s-au grăbit să plece spre ţări mai calde. Una singură mai rămăsese: o păsărică mică şi zgribulită, pe o creangă de la marginea codrului. Avea, sărăcuţa, o aripă ruptă şi nu putea să zboare prea mult. S-a dus să ceară ajutorul unui copac, căci acesta având rădăcini, de bună seamă că nu va pleca nicăieri şi va şti cum să înfrunte frigul şi crivăţul iernii. S-a dus mai întâi la stejar, văzându-l mai falnic:
- Te rog frumos, lasă-mă să trăiesc printre ramurile tale, căci vine iarna şi voi muri fără adăpost!
- Nu pot, i-a răspuns semeţ stejarul, nu vreau să-mi mănânci ghindele. Caută-ţi de drum!
S-a dus, biata păsărică şi la un fag, dar nici acesta nu s-a îndurat să o găzduiască:
- Îmi pare rău, i-a zis fagul îngrijorat de vântul ce se înteţea. Am deja destule griji şi iarna o să fie grea. Nu pot să te ajut.
Şi tot aşa, de la un copac la altul... Biata păsărică nici nu ştia încotro să se mai îndrepte, când, trecând pe lângă brad, auzi spre mirarea şi bucuria ei:
- Ei, păsărică, nu te mai frământa! Dacă vrei rămâi la mine.
Poţi sta pe oricare dintre crengile mele şi împreună vom trece noi şi peste iarna ce vine!
Bucuroasă, pasărea îşi făcu degrabă un culcuş pe una dintre ramurile bradului. Şi chiar din noaptea aceea, vântul rece începu să sufle. Palide, una câte una, frunzele pomilor cădeau la pământ. Doar frunzele bradului rămâneau verzi, toţi fiind uimiţi de aşa minune. Şi vântul se mira nespus, aşa că s-a dus chiar înaintea Creatorului:
- Doamne, lasă-mă să scutur şi frunzele bradului, aşa cum fac cu toţi copacii.
- Nu, i-a răspuns Dumnezeu vântului. Bradului să nu-i faci nimic, căci a fost bun cu biata păsărică! De el să nu te atingi!
Şi de atunci, dragii mei, toţi copacii îşi pierd haina lor de frunze şi flori, doar bradul îşi păstrează totdeauna frunzele verzi, fie vara, fie iarna.
Într-o lume a înstrăinării, profetul Isaia ne îndeamnă: „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine" (Isaia 58,7), că, spune Mircea Eliade: „Binele făcut la nevoie ţi-l răsplăteşte înzecit Dumnezeu, când nici nu te gândeşti..."
Din volumul „Un suspin, o rugăciune", apărut la Editura „VATRA VECHE", 2016
