Motto: „Sunt suflet în sufletul neamului meu/ Şi-i cânt bucuria şi-amarul..."
(G. Coşbuc, Poetul)
Când se naşte un om pe lume, se face bucurie nu numai pe Pământ, ci şi în Cer.
Când se naşte un artist, un poet, un om înzestrat cu daruri şi haruri Divine, bucuria este şi mai mare, şi pe Pământ, şi în Cer.
În urmă cu 150 de ani, la 20 septembrie 1866, vedea lumina zilei, într-un sat ardelean, Hordou (care azi poartă numele poetului), George Coşbuc, cel de al optulea fiu al preotului Sebastian şi al soţiei sale, Maria, dintre cei 14 copii ai acestora.
Sebastian, viitorul preot greco-catolic, şi tatăl lui Liviu Rebreanu au fost colegi la Liceul de la Năsăud. Şi familia din care provenea Liviu Rebreanu, marele romancier de mai târziu, nu era mai puţin numeroasă, se pare că avea tot între 12 şi 14 copii. Ei bine, Liviu Rebreanu era întâiul născut, George Coşbuc, al optulea!
Ardealul nostru oferă României doi mari scriitori, un poet şi un romancier! După ei, vine Octavian Goga şi apoi Lucian Blaga - toţi membri ai Academiei Române. În fine, între contemporani, se cuvine să-l pomenim şi pe poetul Ioan Alexandru, care şi el a fost propus membru post-mortem al Academiei Române de către Grupul civic „Ioan Alexandru" de la Bucureşti.
În opinia mea şi a unor critici şi istorici literari, George Coşbuc este un mare clasic al literaturii române, chiar dacă nu de primă mărime, în seria: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, apoi Coşbuc şi Goga, Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu şi alţii.
Sintagma, George Coşbuc - „poetul ţărănimii", pusă în circulaţie de C.D. Gherea, se pare că este privită, în timp, cu o anumită diminuare a valorii poetului şi scriitorului George Coşbuc.
Aş vrea să cred că George Coşbuc trebuie privit în toată complexitatea lui şi în tot adevărul.
De o parte, e poetul idilelor şi baladelor, al cântecelor eroice şi de vitejie, publicistul, scriitorul savant, traducătorul, cunoscătorul limbilor clasice vechi, latina şi greaca, prin care i-a tălmăcit, admirabil, în româneşte, pe Vergiliu, Dante şi Homer, al limbilor moderne, germana şi italiana (aceasta din urmă însuşită ca autodidact, pentru a traduce în româneşte „Divina comedie" a lui Dante Alighieri, care se pare că e cea mai izbutită tălmăcire, atât de celebră, că poate fi considerată o recreare personală, genială, poate cea mai strălucită tălmăcire din lume, a operei lui Dante Alighieri, după opinia italianului Ramiro Ortiz.
El este poetul clasic şi traducătorul inegalabil al Eneidei lui Vergiliu, pentru care a luat Premiul „Năsturel" (1897) al Academiei Române, la propunerea lui B.P. Haşdeu, este traducătorul poemului dramatic, Don Carlos, de Schiller, al Antologiei sanscrite şi al altor opere importante din literatura universală.
Astfel, George Coşbuc primeşte întreaga îndreptăţire de a fi considerat un mare scriitor al literaturii române.
În acest eseu, vreau să apăr imaginea autorului idilelor.
Mă opresc,analitic, doar la una dintre idilele sale, „Numai una" (1889), devenită cântec, sub denumirea „Pe umeri pletele-i curg râu" şi inclusă în volumul, „Balade şi idile"(1893).
Este o poezie de dragoste, o poezie pasională. Un tânăr din lumea satului ardelean iubeşte cu foc o fată săracă, frumoasă din cale afară. Intră în conflict cu toată lumea: cu părinţii, cu fraţii, şi, desigur, cu potenţialii peţitori ai fetei. Iubirea, pentru flăcău, este mai presus de toate! „Dar cu pământul ce să faci? / Şi ce folos de boi şi vaci? / Nevasta dacă nu ţi-o placi, / Le dai în trăsnet toate!"
Poetul preferă limbajul popular, şi nici nu se putea altfel, vorbind de oameni, de tineri, din mediul rural.
El este un maestru desăvârşit al versului.
Foloseşte octosilabul iambic, în strofe de câte opt versuri, în total, şase strofe la număr, după următoarea schemă a rimei: aaabcccb, adică două catrene, legate între ele, cu un vers cu aceeaşi rimă.
Fireşte, ritmul armonios se pretează la cântec şi poezia a devenit cântec de largă popularitate, în epocă, la fel ca unele poezii eminesciene („Sara pe deal", „Pe lângă plopii fără soţ" etc.) sau ale lui Octavian Goga („De ce m-aţi dat de lângă voi", „Lae Chioru" etc.).
De ce oare critica şi istoria literară subestimează o astfel de poezie? Limbajul popular, limbajul mioritic, se aseamănă cu pietrele de râu, care, în timp, s-au „şlefuit", au dobândit o mare frumuseţe, o mare încărcătură semantică, o maximă conciziune, care nu pot fi înlocuite cu nimic, fără o mare pierdere. Sunt parcă „mărgăritare" de mare preţ într-o scoică.
Să spună cititorul (fie el lectorul superior) cu ce am putea înlocui enunţuri şi expresii, cuvinte, precum acestea: „Pe umeri pletele-i curg râu, / Mlădie ca un spic de grâu, / O pierd din ochi de dragă", „şi o petrec/ Cu ochii cât e zarea", „Mă-ngroapă fraţii mei de viu...", „Să-mi cânte lumea câte vrea, / Mi-e dragă una şi-i a mea; / Decât să mă dezbar de ea, / Mai bine-aprind tot satul!".
Ca şi în cazul lui Liviu Rebreanu, în romanele sale despre ţărani („Ion", „Răscoala" etc.), a folosit şi el limbajul din popor, putându-se vorbi de un stil „cenuşiu", dar acesta este cel mai adecvat cu putinţă, ca şi la Coşbuc în baladele şi idilele sale.
Genialul Eminescu ne-a dăruit poemul „Luceafărul", care i-a adus un supranume. Dar oare o poezie precum, „Mioriţa" sau „Mănăstirea Argeşului" / Meşterul Manole nu fac dovada că geniul anonim este comparabil cu cel eminescian şi nu neapărat mai prejos?
Nu se înşeală acel artist care foloseşte imaginarul popular, pentru a-şi edifica propria operă! Cazul lui Brâncuşi este relevant pentru sculptură (a se vedea: „Cuminţenia pământului", „Poarta sărutului", „Coloana infinită"etc.) în care sunt prezente motive populare, valorificate în mod genial.
Aşadar, Coşbuc este un mare clasic al literaturii române.
În ciuda unei preluări prea severe a poeziei sale, totuşi neîntrecutul critic şi istoric literar, George Călinescu, afirmă cu tărie, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent" (1940): „Coşbuc nu este numai un desăvârşit tehnician, dar nu rareori şi un poet mare, profund original, un vizionar al mişcărilor sufleteşti sempiterne, cu un accent ardelean numaidecât evident, inimitabil şi tocmai de aceea aşa de des imitat. El a izbutit, ca şi Eminescu de altfel, să facă poezie înaltă care să fie sau măcar să pară pricepută poporului şi să educe astfel la marele lirism o categorie de oameni străini în chip obişnuit de poezie"(p.500).
Trebuie să mărturisesc, cu sfiala necesară, împrejurarea fericită că autorul acestui eseu, Aurel Hancu, poet şi scriitor ardelean şi el (de pe Târnava Mică), s-a născut, tot la 20 septembrie, cu 74 de ani mai târziu, decât George Coşbuc, sărbătorit astăzi, la un centenar şi jumătate de la ivirea sa pe lume, în vreme ce cel care vorbeşte a împlinit 76 de ani! Ne desparte o viaţă de om! Ne apropie preocupări comune, dincolo de valoarea în sine a operei, pe care timpul - vreau să spun Cel care vede şi ştie totul, bunul şi atotputernicul Dumnezeu - o va „aşeza", cu iubire şi imparţialitate, între valorile pe care le dorim nemuritoare.
