Cândva, cunoscutul Cannes, de pe coasta mediteraneană a Franței, era un mic sătuc de pescari. Oamenii trăiau aici doar din pescuit. Asta, dacă aveau ce prinde. În ciuda faptului că oamenii erau harnici, plecau în zori să-și întindă năvoadele. Se întorceau seara, obosiți, storși de vlagă și doar cu câțiva peștișori.
Tot în sat trăia și o fată sărmană, dar atât de frumoasă că „la soare te puteai uita, dar la dânsa ba". Și harnică foc. Avea o rochie albastră, ponosită, peticită peste tot. La gât purta un colier din piele de căprioară, de care era prinsă o pietricică albastră. Colierul îi era tare drag și ținea la el ca la ochii din cap, pentru că era singura amintire rămasă de la tatăl ei, pescar, mort în urmă cu mulți ani într-o furtună pe mare. Nu era om care să-i ceară ajutorul, și ea să nu facă orice îi stătea în putință. De dragul frumuseții sale, aproape toți oamenii din sat apelau la ea. Îi ajuta pe pescari să-și întindă plasele, le spăla hainele, ajuta femeile să deretice prin case, sau curăța peștele prins. O singură meteahnă avea fata. Se văita mereu că nu are noroc. Dar nu vorbea, ci cânta cât era ziulica de lungă: „Spune, nene, spune/De ce n-am noroc pe lume?"
Pescarii îi spuneau de fiecare dată când o auzeau cântând că, în felul acesta, își va goni norocul: „Ești atât de frumoasă, cum să n-ai noroc? Ești chiar norocoasă!
Ești o minune, aduci speranța printre noi, când ne ajuți cu toate cele." îi spuneau ei.
Femeile din sat, însă, erau toate invidioase pe frumusețea ei, și nu înțelegeau cum de se poate văita că n-are noroc. În rochia ei albastră și ponosită, fata deretica și cânta fără să le bage în seamă. Când o apuca dorul de tată, mângâia pietricica albastră de la gât… Doar atunci se oprea din cântat.
Până când, într-o bună zi, în timp ce se întorcea cu gălețile de apă, se întâlni la o răspântie cu un bătrân amărât și flenduros. Fata îi dădu binețe cântând aceleași versuri.
- Apăi, draga moșului, spuse bătrânul, scoțându-și paiul din gură, rău faci când spui că n-ai noroc. Nu știi că norocul tău stă în frumusețea ta și în piatra albastră de la gâtul tău?
Fata continuă să cânte: „Am trecut pe lâng-o baltă/Și-am scăpat norocu-n apă…"
- Apăi, zise moșul supărat, dacă tu zici că l-ai scăpat în apă, atunci așa să fie! Cannes se va transforma dintr-un sat pescăresc, într-unul dintre cele mai frumoase și bogate orașe din Franța. Oameni din toata lumea vor veni să-și petreacă vacanțele aici. Iar tu…, datorită frumuseții tale, vei fi transformată într-o… piatră albastră precum cea de la gâtul tău! Dacă tot îți plac pietrele… Dar nu orice fel de piatră, ci un diamant! Un diamant albastru, a cărui strălucire va face oamenii să se întreacă pentru tine! Vei străluci ori pe un inel, pe o brățară sau colier, ori vreo coroană de regină! Însă nu vei aduce noroc celui sau celei care te va purta! Nimeni nu va fi fericit cu tine!
Nici nu termină bine moșul, că fata cea frumoasă se transformă în… splendidul diamant albastru „Hope", căci despre el este vorba, și care a fost purtat cândva de regi și regine, iar astăzi poate fi admirat de toată lumea. Istoria l-a purtat, de-a lungul secolelor, din India în Europa, apoi peste Atlantic, unde se află și astăzi, la Smithsonian Natural History Museum. Certuri, despărțiri, sinucideri, morți misterioase. Se pare că totalul victimelor acestei pietre-unicat se apropie de 130, însă strălucirea sa e neștirbită.
Diamantele sunt cele mai bune prietene ale fetelor, cânta cu convingere legendara Marylin Monroe, cu câteva decenii bune în urmă, fascinată, probabil, de strălucirea stranie și rece a celebrelor și neasemuitelor pietre. Așa începe celebrul cântec „Diamantele sunt cele mai bune prietene ale unei fete", după ce l-a cântat în filmul „Domnii preferă blondele".
Se înțelege ușor că bărbații preferă blondele, iar femeile diamantele.
(Din volumul „UN SUSPIN, O RUGĂCIUNE", apărut la Editura „VATRA VECHE", 2016)
