Preoțimea românească din Transilvania, sprijinitoarea armatei române, în timpul Războiului de Independență

Sunt destul de cunoscute strădaniile Bisericii Ortodoxe Române în sprijinul dat la realizarea nădejdilor de veacuri ale neamului și credincioșilor ei: neatârnarea țării și libertatea poporului. Îndemnurile și însuflețirea, dragostea și jertfelnicia cu care clerul nostru a răspuns la chemarea țării și a îmbrățișat cauza sfântă și dreptul de netăgăduit al poporului, au scos și mai mult în relief legătura Bisericii noastre cu aspirațiile credincioșilor ei și ale poporului pe care l-a slujit totdeauna. Credința și nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, dragostea față de aproapele, iubirea față de neam și țară și năzuințele spre libertate și dreptate, care au însuflețit preoții Bisericii în revoluțiile de la 1821 și 1848, când au luptat pentru izbăvirea poporului sărman, asuprit și împilat, au întărit, au sporit și explică activitatea preoților de la 1877-1878, 1894, 1916-1918. Identificați cu aspirațiile și suferințele credincioșilor pe care-i păstoreau, preoții noștri au fost totdeauna cu țara și poporul, slujindu-le cu devotament. Biserica Ortodoxă Română a sprijinit și slujit acțiunile eroice ale poporului nostru fiindcă ea s-a simțit totdeauna legată de poporul căruia îi aparține.

Războiul de Independență (1877) a însemnat și continuă să rămână în istoria poporului nostru, ca un act nedezmințit și în veac mărturisitor despre vrednicia acestui popor, despre setea lui de libertate, dreptate și neatârnare, o expresie a jertfelniciei pentru înfăptuirea idealului național deschizător de drum nou spre împlinirea unor realizări din ce în ce mai mărețe, asemenea acelora din 1918 și, mai din plin, din vremea noastră. Dar el a exteriorizat și spiritul de solidaritate și întrajutorare caracteristic românilor trăitori pe toate meleagurile de atunci și de azi ale pământului strămoșesc. Românii de toate stările, de toate categoriile sociale, de toate vârstele și ocupațiile și-au înmănunchiat, atunci, sârguințele și au venit, pe felurite căi, în sprijinirea morală și materială a luptătorilor pentru independența patriei.

Efortul depus de statul român în războiul de independență din anul 1877 și-a găsit un profund ecou și sprijin din partea Bisericii Ortodoxe Române. Această Biserică ce suferise de-a lungul secolelor alături de fiii ei atâtea umiliri era conștientă de însemnătatea vitală a independenței pentru dezvoltarea și afirmarea plenară a poporului nostru. Ea știa că independența statului român avea să aducă, mai devreme sau mai târziu, însăși recunoașterea autonomiei și autocefaliei ei. De aceea, clerul ortodox, alături de credincioși - așa cum făcuse pe vremea marilor înaintași - și de data aceasta s-a alăturat fără ezitare năzuințelor și luptei de neatârnare a patriei. Pe lângă ajutorul spiritual, care consta în rugăciuni și slujbe speciale în toate bisericile de implorare a ajutorului lui Dumnezeu, clerul nostru venea și cu contribuții de ordin moral și material. Ridicarea moralului ostașilor care mergeau la luptă, colectarea de ajutoare bănești și îmbrăcăminte pentru armată și, bineînțeles, preoți de campanie pentru a-i însoți pe ostași pe câmpul de luptă.

Proclamarea independenței de stat a României, în memorabila ședință a Adunării deputaților din 9 mai 1877, cât și jertfele de sânge ale ostașilor români, care au luptat alături de ruși împotriva otomanilor în a doua jumătate a anului 1877 și începutul lui 1878, au avut un puternic ecou și în rândurile românilor transilvăneni, care vedeau astfel conturată posibilitatea unei viitoare desăvârșiri a unității naționale. Mai mulți tineri ardeleni au trecut munții prin «Vama Cucului» și s-au înrolat ca voluntari în armata română, făcând întreaga campanie în Bulgaria. Între aceștia se număra și Vincențiu Grama, absolvent al Institutului Teologic din Sibiu, originar din Râușor-Făgăraș, care, pentru faptele sale de vitejie, a fost cinstit cu trei decorații. Reîntors acasă, a fost hirotonit preot pe seama satului său, unde a păstorit cu vrednicie peste 40 de ani. Ziarele transilvănene, între care la loc de frunte trebuie menționat «Telegraful Român» din Sibiu, redactat pe atunci de consilierul arhiepiscopesc Nicolae Cristea, își informau în permanență cititorii de evenimentele care se petreceau «în țară», despre eroicele lupte de la Grivița, Plevna, Rahova și Smârdan, polemizând cu presa oficială, care transmitea știri tendențioase.

În toată Transilvania s-au organizat comitete pentru strângerea de ajutoare - în bani, alimente și medicamente - pentru răniții, orfanii și văduvele de război. După ce autoritățile au dizolvat comitetele, această acțiune a fost continuată de intelectualii români de atunci: avocați, preoți, învățători, notari și mai ales de soțiile și fiicele lor, dar chiar și de către țărani și țărănci. Din cercetarea celor aproximativ 300 de liste de subscripție, aproape 100 au fost inițiate de preoți și protopopi, iar alte 20, de preotese. În listele de subscripție apar peste 350 de slujitori ai Bisericii: ierarhi, consilieri și canonici, profesori de teologie, preoți și peste 50 de preotese. Aceste cifre nu sunt însă complete, întrucât în multe liste nu era precizată ocupația donatorilor, deci între ei vor fi fost mulți preoți și membri ai familiilor lor. Rezultatul acestor colecte a fost deosebit de grăitor. Românii ardeleni au oferit o sumă mare de bani cu convingerea profundă că sprijină o cauză dreaptă și că, prin cucerirea independenței de stat a României, va fi cu putință și unirea Transilvaniei cu România.

Lasă un comentariu