Dacă ar fi să facem o evaluare a ceea ce se scrie, se vorbeşte şi se prezintă, despre România, în presa maghiară din România, nu exagerăm cu nimic dacă spunem că 99 la sută din producţia acestei mass-media este plină de vitriol la adresa a tot ce-i românesc, iar acel unu la sută rătăcit constituie doar o prezenţă întâmplătoare în peisajul ei propagandistic. Cu alte cuvinte, presa maghiară din România, nu dă dovadă de nici cea mai mică decenţă, (fără a mai vorbi de o oarece clemenţă sau milostenie, dacă tot suntem în Anul Sfânt al Milostivirii), şi de nici cea mai mică remuşcare că îşi duce traiul pe pământ românesc, şi a cărei existenţă depinde fundamental de acesta. Este vorba, la urma urmei, de o entitate românească, scăpată total de sub control, finanţată, în cea mai mare parte, din bani româneşti sau produşi în România, iar cei pe care îi incriminează, îi sfidează, îi umilesc sunt oamenii, instituţiile, organizaţiile sociale din ale căror structură fac parte ei înşişi, de unde beneficiază şi se înfruptă copios chiar. Denigrarea totală şi fără menajamente nu are la bază proasta lor funcţionare, deşi ea există, ci simplul fapt că ele sunt româneşti, că aparţin statului român. Şi suntem încredinţaţi să credem că, chiar dacă România ar fi America, sau Raiul pe Pământ, chiar dacă pe aici ar curge lapte şi miere, aceşti denigratori fără limite nu numai că n-ar înceta să ne hulească, dar nu şi-ar coborî tonul nici cu o iotă. Să avem în vedere doar acel club al denigrării care are loc în fiecare an la Băile Tuşnad (Tusvanyos), cum îi spun ei, şi care vara aceasta a ajuns la a 27-a ediţie, iniţiat de Tokes Laszlo şi alţi câţiva iredentişti notorii, şi unde sunt adunaţi, sub patronajul primului ministru al Ungariei, Viktor Orban: politicieni, filozofi, sociologi, politologi de marcă, din structurile înalte ale statului maghiar, dar şi de aiurea, antiromâni sadea care au câte ceva de spus împotriva statului român şi a României, şi unde li se oferă posibilitatea să ne judece, să ne analizeze, să ne denigreze, şi pe faţă, şi pe dos, creând astfel nu numai un curent de opinie antiromânesc în rândul maghiarilor de la noi, dar şi de aiurea. Iar toate acestea aşa-zise dezbateri, simpozioane, luări de atitudini, exprimări de opinii, patronate cu largheţe prostească de însuşi statul român, constituie deliciul presei amintite, dar şi un puternic dătător de curaj pentru a ridica acest uriaş val denigrator antiromânesc la cote şi mai mari.
Până la ce nivel aşteaptă autorităţile române: preşedinţia, Guvernul, SRI, Poliţia, Jandarmeria etc., să se ridice acest val nu ne putem da seama. Cert este că în această direcţie nu se face nimic, sau foarte puţin, lăsând toate aceste deviaţiuni jegoase, eventual pe seama presei, care după o scurtă inflamare se stinge repede, conform principiului „câinii latră, caravana trece". Această minimalizare şi trecere cu vederea, la nivelul autorităţilor române, constituie mai mult o încurajare, din moment ce ofensiva antiromânească a organizaţiilor politice şi paramilitare, din ţară şi din afara ei, a presei de limbă maghiară este din ce în ce mai puternică, chiar alarmant de puternică, iar oficialităţi de marcă ale guvernului şi parlamentului maghiar, vorbesc o limbă antiromânească extrem de otrăvită, nu doar de la Budapesta, din afara graniţelor, ci din interiorul ţării noastre. Şi, mai mult decât atât, nu pe la colţ de stradă, ci în mod organizat: la demonstraţii, adunări populare sau câmpeneşti, la simpozioane şi colocvii, în pieţe, în presă, la radio şi televiziunea noastră. Întrebăm noi pe proprii noştri demnitari, responsabili cu apărarea demnităţii româneşti, a Constituţiei, a interesului naţional, a integrităţii ţării, toate aceste forme de manifestare, interminabila poveste cu Ţinutul Secuiesc, nu constituie un atac la independenţa, suveranitatea şi integritatea ţării, a României? Atunci, de ce tăcem, de ce nu întreprindem nimic, de ce îi lăsăm să ne calce în picioare demnitatea? Să înţelegem că aceste instituţii de ordine ale statului de drept sunt îndrituite să se mişte doar atunci când se pun bombe prin coşurile de gunoi sau se intră cu tancul în ţară?
Îl criticăm pe Viktor Orban, care crede, ca şi regele Ludovic al IV-lea al Franţei, că „statul e el", pentru faptul că a suspendat activitatea unui cotidian maghiar care-l muştruluia, zice el, pe nedrept. Aici este vorba de un individ, iar la noi de o ţară, de un popor. Noi ce facem cu cei care critică neîncetat, jignesc şi umilesc; nu o persoană, oricât de înaltă în funcţie ar fi ea, ci statul şi poporul român şi care militează pentru dezmembrarea acestuia? Citind traducerile din presa maghiară din România suntem consternaţi de faptul că ziariştii de la aceste publicaţii sunt de mult racordaţi la ora Budapestei. Ei nu vorbesc, în plan local, în limbaj românesc, ci de autoguvernările de pe Pământul Secuiesc. Iată ce se spune, printre multe altele, într-un articol din cotidianul „Haromszek" din Sfântu Gheorghe, nr. 7850, apărut recent cu titlul: „CNS cere hotărâri proautonomiste": „Comisia permanentă a Consiliului Naţional Secuiesc a cerut noilor autoguvernări de pe Pământul Secuiesc - create după alegerile din luna iunie, să adopte hotărârile proautonomiste propuse de CNS, dacă nu au făcut-o până acum. Din cele 153 de autoguvernări de pe Pământul Secuiesc, 62 au răspuns apelului CNS. Aceste consilii şi-au exprimat prin hotărâri de consiliu cerinţa autonomistă comunitară reprezentată de ei. Ele au exprimat ideea că doresc să aparţină unei singure unităţi administrative care poartă denumirea de Pământ Secuiesc, pentru care legea să garanteze autonomia şi pe teritoriul căreia, pe lângă limba statului, să fie oficială şi limba maghiară. CNS cere autoguvernărilor care n-au adoptat încă hotărârile să nu considere definitorii declaraţiile lansate împotriva hotărârilor de către însărcinaţii de pe Pământul Secuiesc ai guvernului român, prefecţii. Potrivit Consiliului, hotărârile pot demonstra că poziţia autoguvernărilor secuilor este contrară cu cea a puterii centrale în problema organizării administrative. Comisia permanentă a CNS le-a cerut în scris primarilor şi autoguvernărilor de pe Pământul Secuiesc să adreseze o petiţie Comisiei de Monitoring a Congresului Local şi Regional al Consiliului Europei, în legărură cu legea drapelului român."
Concluziile care se desprind din acest document este că statul român este cam trimis la plimbare, din acest teritoriu, ca să nu spunem că este doar de faţadă, în vreme ce autonomiştii taie şi spânzură în teritoriu, şi doar prefecţii care nu mai prididesc cu procesele în anulare a unor hotărâri de consilii care lovesc în suveranitatea statului român mai ţin steagul sus, cât or mai putea.
Atunci ne mai mirăm noi de tupeul UDMR de a instala panouri autonomiste chiar şi în oraşe cu pondere covârşitoare a populaţiei româneşti, cum s-a întâmplat recent în Cluj-Napoca şi Oradea? Întrebarea firească care se pune este cine a aprobat instalarea acestor panouri, pentru că ele n-au ajuns acolo de capul lor. Nu cumva este vorba tot de o mână românească trădătoare, pentru că, în ultima vreme, prea multe nelegiuiri împotriva statului român, a noastră, a tuturor se fac în acest fel şi fără nicio remuşcare, dar şi fără ca cineva să-i întrebe măcar, de ce?
Preşedinţia, Guvernul, Parlamentul, instituţiile cu sarcini în apărarea intereselor statului român par a fi deconectate de la această realitate dureroasă, ele ocupându-se din nou de înhăţarea ciolanului puterii, după runda de astă primăvară de la locale, nebăgând de seamă cum pământul ţării le fuge de sub picioare, dar faptul nici că-i interesează. Într-unul din editorialele anterioare am prezentat modul în care slovacii au rezolvat definitiv această problemă, punând, prin legi şi măsuri adecvate, căluş în gura autonomiştilor, cu consecinţe asupra întregii etnii, căreia, din păcate, îi place să se hrănească cu iluzii, în loc să se întrebe ea însăşi până unde îşi poate întinde propria plapumă. Pentru că, nemulţumitului i se poate lua darul. În acelaşi timp ar fi cazul ca statul român cu instituţiile sale să se trezească din amorţeală pentru a-i „lămuri" pe aceşti iredentişti notorii că nu pot întinde coarda obrăzniciei la nesfârşit, pentru că ea se poate rupe. Mai repede decât Ţara, aşa cum doresc ei!
