În „Transilvania", foaia Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), din 1 ianuarie 1874, care apărea la Brașov, George Barițiu, referindu-se, în numerele anterioare, la originea (românească), genealogia și faptele sale, se oprea la bătălia de la Belgrad și la moartea lui Ioan (Iancu Corvinul). Fiu al cneazului Voicu de Hunedoara, Iancu (Ioan) de Hunedoara, nobil român din Transilvania, mare comandant de oști, voievod al Transilvaniei, guvernator (regent) al Ungariei, a obținut o strălucită victorie asupra sultanului Mohamed al II-lea, în bătălia de la Belgrad (21-22 iulie 1456).
Se știa bine, de către rege și consilierii săi, că, după căderea Constantinopolului, sultanul Mohamed al II-lea era hotărât să ocupe Ungaria, iar greutățile unui război cădeau pe umerii lui Ioan Corvinul. Așa că regele se adresă domnitorilor străini să-și împreune armele. Este depus un jurământ, participanții la înțelegere obligându-se, „în fața cerului", că vor participa la război.
Ioan Corvinul „veni în Banat, la Timișoara, provocându-i pe sașii din Transilvania, sub grea pedeapsă, să participe, cu companiile lor, la oaste", știut fiind că ei, sașii, „se răscumpărau cu bani de la serviciul ostășesc", și, văzând „cum tândălesc magnații și cum umblau cu șoalda", își făceau și ei „coada colac."
Plecarea regelui de la Buda a produs „frică și îngrijorare iepurească" în clasele aristocrației ungurești, așa că „o luaseră la fugă care încotro", însuși „comandantul cetății, pierzându-și mințile", fugi cu toată oastea din garnizoană, încât, timp de două săptămâni „reședința regală a rămas goală", cronicarii fiind „revoltați de acea trădare ungurească."
În acea „confuzie babilonică", doar „un român, adică Ioanu Corvinu", însoțit de cardinalul Ioan Carvajal, ambasadorul numit de Papa de la Roma, și călugărul franciscan Ioan Capistrano, nu și-a pierdut nici capul, nici speranța, nici curajul. Având o oaste proprie de șapte mii, Ioan Corvinul a înmulțit-o, în doar câteva săptămâni, la 15 mii de luptători. Iar de partea lui erau acei români la origine - Ioan Capistrano, Ioan Carvajal, alăturându-li-se Ioan Tagliocozzo, Nicolae Fara și Ambroziu Langvedoc. Mii de cruciați au alergat la Dunăre și s-au alăturat oastei lui Ioan Corvinul. Printre cruciați erau și mulți „preoți, călugări și sihaștrii." Deci, era nevoie de disciplină militară.
În luna iunie, Mohamed pleca din Adrianopol cu o armată de 150 de mii de oameni, cu 300 de tunuri, multe turnate din clopotele grecești de la Constantinopol, tunarii fiind nemți și italieni bine plătiți, iar pe Dunăre, în sus, înaintau 200 de corăbii. Se preconiza, ca inițial punct de concentrare, Vidinul, de unde urma ca oastea turcească să plece contra Ungariei, „îndată ce va ocupa cetatea Belgradului", sultanul jurând, pe profet, că „acea cetate, pe care, tatăl lui nu a reușit s-o cucerească în șase luni, el o va cuceri în două săptămâni", iar, în șase luni, „va prădui Buda", cu o armată, sub comanda lui, armată care, până atunci, nu s-a mai văzut în Europa.
Belgradul este situat pe acel deal pietros, acea „limbă de pământ între Dunăre și Sava." Pe lângă cele trebuincioase războiului, turcii „au adus și mulțime de fete frumoase, robite de la creștini, pentru ca să-i înșele pe ostașii creștini, dar și o haită mare de câini, destinați să mănânce corpurile creștinilor căzuți în bătălii."
Zi și noapte au bătut turcii cetatea Belgradului, cu cele 22 de tunuri mari, încât bătălia „se auzea până la Seghedin." Pereții cetății au fost, în câteva zile, sfărâmați. Amărât în sufletul său, de lipsa moralității și a patriotismului din partea clasei aristocrate ungurești, Ioan Corvinul era convins că cetatea trebuie apărată, cu orice preț, „pentru ca să nu cadă, cumva, în mâna sultanului." Îi avea lângă el pe câțiva comandanți, cum erau Ioan de Corogiu, Ladislau de la Canija. Comandant al Belgradului era Mihail Selăgeanul, cumnatul lui. „La 14 iulie, Ioan Corvinul dă corăbiilor sale semnalul să atace corăbiile turcești de pe Dunăre, să fie sfărâmate, scufundate, alungate de acolo", pentru a putea extinde bătălia în largul câmpului. Luptătorii „ajunseseră piept la piept." După cinci ore de luptă cruntă, linia turcească fu spartă, Mohamed dând ordine ca acele corăbii, care scăpaseră, să fie arse, pentru ca să nu ajungă în mâinile lui Ioan Corvinul. O „victorie perfectă" - cum scria George Barițiu, „Dunărea ajungând în posesia oastei creștine."
Cătrănit și înfuriat, Mohamed al II-lea „își îndoi toate puterile, pentru cucerirea cetății Belgradului, mai ales că sosi și știrea despre intrarea flotei papale în Dardanele." La 21 iulie, sultanul „comandă atacul general, pe înserate." Însuflețiți de victoria, câștigată pe apă, Corvinul și Capistrano n-au așteptat venirea turcilor până la cetate, ieșiră înaintea oastei turcești, „chemându-l pe Iisus Cristos în ajutor." Măcel! De două ori turcii au reușit să pătrundă în cetate. Și de două ori oastea Corvinului i-au luat la fugă! La punctele cele mai periculoase, de fiecare dată, se afla Ioan Capistrano, aflat la punctul cel mai înalt al cetății, de unde striga cuvinte de îmbărbătare pentru creștini. Totuși, după patru ore de crâncene bătălii, creștinii s-au văzut nevoiți să se retragă după pereții cetății. „Beți de victorie", turcii pătrunseseră și avea loc, din nou, bătălia cea mai înverșunată. În mâna creștinilor se mai afla doar fortăreața de sus, turcii încercând să sară și peste pereții acesteia, unde un turc dorea să împlânte flamura oastei turcești. „Atunci unul, Titu Dugoniciu, se încăieră cu turcul și, văzând că nu-l poate respinge, se decide a muri, eroic, cu el împreună: îl prinde în brațe, din răsputeri, și-l trage cu sine în acel abis, unde, sfărâmați amândoi, muriră moarte glorioasă."
După o noapte de bătălii, în porțiunea de lupte răsări soarele. O idee: „șomoiege de câlți și din alte materii inflamabile", muiate în rășină și pucioasă, aruncate, iar turcii, „cu veșmintele lor cele largi, se aflau în focul acelor rășinoase, fără vreo speranță de scăpare." Surprinsă de această strategie, oastea turcească „abia apucă să fugă." „Nimeni nu poate spune numărul morților din acea noapte!".
La 22 iulie, Ioan Corvinul avertiza ca „oastea să nu se încreadă în victoria câștigată, să steie înăuntru, să nu iasă din fortăreață, din cetate, în cazul în care turcii ar mai încerca vreun asalt, să reziste, toți ca unul." Însă, „nededați la disciplină", cruciații s-au furișat afară șI s-au aruncat asupra turcilor, într-o bătălie „întinsă pe toate liniile." Înfuriat, sultanul ia, el însuși, comanda, „aruncându-se, cu toate puterile, peste cruciați." Ioan Corvinul, cu oastea lui regulată, speculează eroarea sultanului și organizează atacul. Hassan, aga ienicerilor, rușinat de insultele sultanului „pică mort, alături de mai multe mii de-ai săi", asemenea soartă ajungându-l și pe beglerbegul Turachan, „lovit greu de o lance, din care cauză, spumegând de mânie, s-a dovedit constrâns să se retragă din luptă și s-o ia la fugă, lăsând oastea în voia profetului, căutându-și scăparea numai în fuga disperată, și cu atât mai rușinoasă, cu cât se vedea mai umilită trufia turcească."
Acesta a fost rezultatul celor 46 de zile ale bătăliei Belgradului sub comanda lui Ioan Corvinul. Oastea creștină s-a purtat bărbătește, cu o bravură extraordinară, remarcându-se, mai ales, legiunea celor „600 de studenți cruciați, veniți de la Viena", „strălucind, prin eroismul lor mai presus de toate trupele."
Numărul cruciaților căzuți în lupte nu se știe precis. După unele surse, ar fi vorba despre 40.000, plus partea sârbilor, după acea bătălie, anterioară, de la Câmpia Mierlei, leagănul nașterii neamului sârb.
După victoria lui strălucită în acele vremuri europene, „simțind că nu mai are mult de trăit, Ioan Corvinul a ordonat să fie transportat la Semlinu, unde spera că, sub cura medicilor, într-un aer mai curat, va avea, cel puțin, o moarte mai ușoară." În timp ce Ioan Capistrano „îl pregătea pentru cealaltă lume", Ioan Corvinul îi spuse: „Cuvioase părinte, eu sunt gata pentru călătoria cea mare și eternă." Sunt chemații fiii Ladislau și Matei, cărora le zise: „Faptele și exemplul tatălui vostru, muribund, să fructifice în inimile voastre. Rămâneți și înaintați pe calea cea spinoasă a onoarei și a meritului, care este, în toate împrejurările, cea mai sigură (…) Frica lui Dumnezeu și iubirea patriei este ereditatea ce v-o las." Pe fiul cel mai mare îl numi comandant și guvernator peste oaste și Belgrad.
La cei 68 de ani, la 11 august 1456, Ioan Corvinul, bolnav de ciumă, „își dete sufletul", în tabăra de Zemun, „în mâinile Creatorului." „Toată lumea creștină l-a plâns", Papa făcându-i „serviciul (prohodul) de înmormântare, în catedrala de la Roma, cu mare pompă." Chiar sultanul Mohamed al II-lea a fost „mișcat de moartea unui inamic viteaz, atât de glorios."
Adus în patria sa cea iubită - Transilvania, corpul lui Ioan Corvinul, a fost înmormântat în „biserica cea mare de la Alba Iulia, precum lăsase, el însuși, cu limbă de moarte." Piatra de pe mormântul lui a dispărut, rămânând doar copia, care se spune că fusese sculptată pe acea piatră.
După moartea lui, „chiar cronicarii inamici, precum polonul Dlugoss, n-au avut încotro și au recunoscut excelentele talente și merite militare, cât și civile ale lui Ioan Corvinul.
Poate că unii se vor întreba: ce ne-a determinat să ne oprim la bătălia de la Belgrad și la moartea lui Ioan Corvinul. Motivele sunt numeroase. Pentru că noi, cei de azi, dar, mai ales, cei care vor urma, generațiile viitoare, să cunoască istoria și adevărul, trecutul unor bărbați cu adânci rădăcini românești prin timp, ieșiți din sânul națiunii noastre, din Transilvania. Deoarece, după cum se știe, mari guvernatori și regi ai Ungariei, precum Ioan Corvinul (Iancu de Hunedoara), Matei Corvinul, toți au fost români transilvăneni și, după cum ați putut constata, și majoritatea comandanților, confesorilor regilor, oșteni de încredere, au fost români transilvăneni. Acesta-i purul adevăr! Aceasta-i istoria cea reală! Iar ea trebuie cunoscută așa cum a fost.
