Vasile Andru (pseudonimul literar al lui Vasile Andrucovici, n. 22 mai 1942, Bahrineşti, judeţul Rădăuţi, România, aflat azi în Ucraina - d. 21 octombrie 2016, Bucureşti) îngroaşă rândul scriitorilor români care au plecat în ultimii ani, tineri sau mai puţin tineri, toţi activi însă, care s-au stins cu condeiul în mână.
Ne-am cunoscut cu Vasile Andru prin Mihai Sin, în anii în care revista Vatra era revista tuturor, în care se regăseau deopotrivă toţi scriitorii mureşeni alături de scriitori din întreaga ţară.
Ne-am întâlnit apoi, la Târgu-Mureş, la Răstoliţa, la Bucureşti, am stat de vorbă, am dialogat pentru revistele Vatra şi Astra, într-o solidaritate scriitoricească, dar şi de idei, de idealuri...
Peste ani, ne-am regăsit, pentru că, primind revista Vatra veche, Vasile Andru, învingând prejudecăţi şi ignorând grupări de interese literare, s-a solidarizat cu programul noii reviste târgumureşene în încercarea ei de deschidere spre largul orizont al lumii literare, ca altădată.
Aşa a devenit unul dintre colaboratorii de prestigiu ai Vetrei vechi. A confirmat că prietenia noastră vetristă a fost adevărată, că, într-adevăr, legătura noastră a fost sinceră, corectă, de ambele părţi.
Vestea dispariţiei lui, primită prin email, de la un alt colaborator al Vetrei vechi, Gheorghe Patza, nu putea să nu mă mâhnească, să nu îngădui lacrimilor să mijească în colţul ochilor. Pentru că, pur şi simplu, îmi era drag şi omul şi scriitorul Vasile Andru, un tot al verticalităţii, un privitor spre cer, cu smerenie şi iubire.
Vasile Andru a fost diferit de noi toţi, nu ca să ne îndepărteze, ci ca să ne apropie. El venea mereu cu lumea lui, cu personajele prozelor sale (de la debutul editorial din 1970, cu Iutlanda posibilă, numărul cărţilor sale depăşind cifra treizeci - Mireasa vine cu seara 1973, Mirele 1975, Arheologia dorinţelor 1977, Noaptea împăratului 1979, O zi spre sfârşitul secolului 1983, Turnul 1985, Progresia Diana 1987, Muntele Calvarului, 1991, roman redactat între 1986-1988 în trei versiuni, Memoria textului 1992, Proză, eseuri, interviuri 1995, Un univers cu o singură ieşire 1997, Păsările cerului, 2000 - premiul internaţional Balkanika 2000, Cel mai îndepărtat paradis 2001 Scrieri sapienţiale. Viaţă şi semn, 1989 ; 2002, India văzută şi nevăzută, 1993, Terapia destinului, 1997, Mistici din Carpaţi, 1998, 2002, Psihoterapie isihastă, 2001, Istorie şi taină la Sfântul Munte Athos, 2001 ; 2002, Întâlniri cu maeştri şi vizionari. Călătorii iniţiatice, 2011, Yaatra. Jurnal în India, 2002, Isihasmul sau meşteşugul liniştirii, 2002, Exorcismele, 2004, Viaţă şi veac, 2004, Înţelepciune indiană - antologie: fragmente din Vede, Upanişade, din Mahabharata, mesaje ale unor vizionari şi maeştri, aforisme, parabole, reguli de aur ale bunei vieţuiri, 2005 ş.a., dar şi cu căutările lui, dedicate cercetării/practicii procedeului filocalic „oratio mentis".
De altfel, în 1990, a întemeiat şi condus Centrul de practică isihastă Bucureşti, cu şase filiale în ţară. Totodată a participat la simpozioane internaţionale de istoria religiilor la Paris, Salonic, Mount Abu, Kottayam, şi de psihologie la Loano/Liguria.
Nu în ultimul rând, a fost adeseori pelerin la Muntele Athos.
Mai mult, aflăm din fila sa de dicţionar, că a făcut „stagii de documentare antropologică, la Roma (cu burse acordate de guvernul italian, în 1980 şi în 1989) şi la Paris (cu bursă acordată de Fundaţia Pour une entraide intellectuelle européenne, 1990)", că a făcut „călătorii de studii în India, cu bursă Sivananda, în 1992 şi 1996", iar „Centrul Sivananda din Trivandrum, India, i-a conferit titlul de master în Vedanta".
A ţinut cursuri sub genericul „Stimulare mentală şi optimizare umană", la Universitatea cultural ştiinţifică Dalles, a predat doi ani (1993-1994) cursul „Tehnici de creativitate" la Facultatea de Ziaristică Bucureşti, a fost invitat să conferenţieze în străinătate, la Padova şi Ischia, la Barcelona, la Sydney şi Melbourne, la New York.
A fost rezident şi în Noua Zeelandă, 1999, 2000, unde a scris mult, proză, eseuri, cu materializare în volumul Cel mai îndepărtat paradis (2001) şi în cartea de eseuri antropologice: Revelaţia Polineziei. Călătorie în Aotearoa.
Dincolo de aparenţa unui calm bine temperat, delicat, de om liniştit şi închis în sine, Vasile Andru a fost un om volubil, cu retorica sa persuasivă, a fost un spirit viu, setos de cunoaştere.
Vasile Andru s-a căutat mereu pe sine, l-a căutat mereu pe Cel de Sus, ţintind întotdeauna spre mântuire.
Acum, la amurg, pot spune, cu siguranţă, că Vasile Andu e un mântuit.
FOTO: Laurenţiu Ulici, Vasile Andru, Baki Ymeri şi Nicolae Băciuţ, în 1990, la Conferinţa Uniunii Scriitorilor, Bucureşti
