De ziua celor morţi

Mai vechi decât vechimea, rămas de pe vremea începuturilor noastre, cultul morţilor este cel care ne-a însoţit şi ne va însoţi mereu vremelnica noastră existenţă, pentru că, mereu şi mereu, vom avea pe cineva drag nouă plecat să-şi veşnicească somnul sub coasta unui deal, în umbroase ţintirime din frumosul, doritul şi pătimitul nostru Ardeal. Acolo, neuitaţii noştri părinţi îşi torc somnul de veci, dimpreună cu toţi cei pe care neamul acesta i-a avut, născând şi umplând din genunea timpului acea neştiută lume pe care noi ne-o dorim mai bunăşi mai frumoasă decât cea în care vieţuim acum.

Pe ei, lăcrimaţii noştri cei dragi, îi purtăm mereu în umbra tăinuitului gând, cerându-le, cu creştinească smerenie şi sfiiciune, iertare dacă le-am greşit cu ceva, iar în rugile noastre cele curate şi adevărate înălţate la Măritul, nădăjduim ca El, Iertătorul nostru cel bun, să-i fi pus pe toţi în raiurile Sale cele fără de sfârşit, spre veşnica lor odihnă.

Şi poate tocmai de aceea, în datina noastră străbună s-a statornicit din neam în neam, ca, în miez de toamnă, lor, celor plecaţi spre necuprinsele ceruri, să le fie hărăzită o zi anume de cinstire, zi în care noi, norocoşii cei vii, să-i căutăm pe ei, veşniciţii nemuririi, pentru a sta o clipită vremelnică împreună. Şi, acolo, la umbra crucii lor, în boaba lacrimilor venite din fântâna sufletului nostru, să punem rugăşi iertare, smerenie şi recunoştinţă, pentru tot şi toate câte ei ne-au dat şi ne-au lăsat în trecătoarea lor viaţă prin această mincinoasăşi nemernică lume, să ne mai povestim în gând de câte le-am mai făcut şi desfăcut pe-aici, în mişcătoarea vreme cea plină de trudăşi nenoroc. Şi aşa, împăcaţi că ne-am făcut datoria creştinească, să nădăjduim că vom fi, pentru o clipă, parte din marea bunătate cerească, cea din care izvorăsc toate cele pe care

Măritul le aşteaptă să le facem în faptele noastre cele de zi cu zi.

Iar dacă noi, cei întomnaţi în vreme, suntem îmbucuraţi de Domnul cu nepoţi, să-i ducem şi pe ei la însfinţitele morminte, pentru a-i învăţa căneamul nostru cel mutat la ceruri trebuie cinstit şi preţuit pentru toate câte a făcut pentru noi în această lume, pentru toate comorile de gând şi faptă pe care ni le-au lăsat, pentru mierea de învăţătură strânsă din florile timpului lor, pentru tot şi toate cele câte nu au murit odată cu ei. Iar mai presus de toate, să-i învăţăm a simţi că pe umerii lor stăm noi, şi vor sta deopotrivăşi ei, nepoţii, că din firava lor urmă am făcut astăzi cărarea vieţii noastre, că exemplul lor ne dă îmbărbătarea, curajul şi tăria trebuincioasă pentru a trece prin cumpene de vreme. Lor le destăinuim în taină necazurile şi nevoile prin care trecem şi uneori de la ei aşteptăm povaţa cea salvatoare care să ne scoată la liman. Dacă toate astea fi-vor învăţate de urmaşi, să fiţi siguri că vom fi mereu legaţi de însfinţita noastrăţărână, de bunii şi străbunii noştri, cei mereu trăitori aici în veşnicia cuibarului care ne va nemuri peste veacurile ce vor veni, că fără ei, fără această sfântă avere ce ne-au lăsat-o, noi am fi nimicuri, rătăcită turmă în furtuna vremilor celor mereu schimbătoare.

Făce-ţi-vă, aşadar, dreapta şi cuvenita voastră datorie faţă de memoria celor care până mai ieri mai erau prin preajma noastră, bucuroşi că viaţa îi mai ţine prin această lume, pentru că nu se ştie când veţi fi şi voi în lumea lor. Şi dacă în fierbinţeala lacrimii voastre va fi şi-o rugă de iertare faţă ei, fiţi siguri că, în bunătatea lor, cei duşi la ceruri vă vor ierta, sărutându-vă sufletul vostru cel bun cu un dulce mângâiat şi o descătuşare creştinească, ce va veni să vă-mbuneze viaţa fie şi numai pentru o clipă.

 

DE ZIUA CELOR MORŢI

1 şi 8 noiembrie

 

Motto:

Din vale-n deal e viaţa curgătoare

Trecută prin durere şi pelin,

E drumul care-l face fiecare,

De neîntors, că-i lege şi-i destin"

 

E ziua celor morţi şi-n cimitire,

În dealul unde toţi se veşnicesc,

S-au adunat cei vii spre pomenire

Cu gând curat şi suflet îngeresc.

 

Sunt prea puţini ce-mi stau lângă morminte

S-aprindă câte-un muc de lumânare,

Din ceia care neamul înainte

I-a înmulţit pe lunga lui cărare.

 

Prea mulţi s-au risipit prin astă lume

Şi au uitat cuibarul strămoşesc,

Măcar de mi-ar avea la zile bune

Pe-acolo unde alţii, mi-i tocmesc.

 

Voi ce-aţi plecat din astă rădăcină

Pe-a neamului cărare lunecoasă,

V-aţi străinat, făcându-vă vecină

Cea lume neştiută, mincinoasă.

 

De-aveţi în voi credinţăşi trăire

Şi nu v-aţi lepădat de tot de neam,

De ziua celor morţi, la pomenire

Veniţi acasă-n fiecare an.

 

Primi-ve-ţi împăcarea creştinească

De la acei ce somnu-şi dorm în humă,

Că n-aţi lăsat de tot să se răcească

Al vostru dor, de vatra cea străbună.

Iertaţi veţi fi de neamurile toate

Şi lăudaţi de cei ce nu văştiu,

De lacrimile voastre-adevărate

Vă vor uda cel suflet prea pustiu.

***

Aşa că mai veniţi pe la morminte

Măcar în an la trista sărbătoare,

Şi-un gând s-aveţi de-aducere aminte

Spre cei plecaţi, pe-a Domnului cărare.

 

De dorul de cei duşi vă întristează

Şi lipsa le-o simţiţi la fiecare,

Lăsaţi-vă durerea, dacă-i trează

Să se adune toată-n lăcrimare.

 

Şi de vă-ncearcă gândul cel pios

Spre cei mutaţi la Domnul în vecie,

E omenesc şi nu e ruşinos

O lacrimă le picuraţi, târzie.

Lasă un comentariu