De ce Engels nu i-a iubit pe români

A afirma că clasicii marxişti nu i-au iubit pe români este un mare neadevăr, iar promovarea în spaţiul public a unei astfel de opinii, susţinute de nişte istorici, care se dau mari, dar nu prea sunt, constituie un demers extrem de periculos, menit să întărească punctul de vedere al celor care nu ne-au iubit, nici atunci, şi nu ne iubesc nici astăzi, creând în acelaşi timp în rândul românilor o stare de defetism. Întrebarea firească pe care ne-o punem: pe noi nu ne iubeşte chiar nimeni, şi oare de ce ?

Referindu-ne doar la cei doi corifei ai filozofiei marxiste trebuie ştiut că Marx a fost apropiat de suferinţele românilor pricinuite de alţii, exprimându-şi detaliat punctul de vedere pro-român la 1812, în urma tranzacţiei mişeleşti dintre Rusia şi Imperiul Otoman, privind trecerea la ruşi a Basarabiei, mârşăvie pe care el a numit-o raptul secolului. Detalii despre acest moment se pot afla din cartea „Marx despre români", de care ne vom ocupa în scurt timp.

Cu Engels este altceva. Înainte de a fi filozof, el era un reputat industriaş care l-a şi finanţat pe Marx în activitatea sa. În consecinţă, el vorbea de pe banca burgheziei aflată în plină afirmare şi care vedea în structurile imperiului habsburgic o mare piedică pe această cale. Iată ce spunea el despre monarhia austriacă în acest context, înainte de a formula puncte de vedere despre români: „Acest complex pestriţ rezultat din moşteniri şi furtişaguri, acest talmeş-balmeş organizat în care se învălmăşesc zece limbi şi zece naţiuni, acest amestec întâmplător de obiceiuri şi legi dintre cele mai contradictorii, începe în sfârşit să se destrame." Ca urmare, lui i-au devenit mari prieteni cei care luptau împotriva Imperiului Habsburgic - ungurii, în vreme ce pe românii care ţineau cu împăratul i-au făcut duşmani ai evoluţiei istoriei.

De altfel, el n-a vorbit despre români, nici de bine şi nici de rău, decât în contextul revoluţiei de la 1848, iar atunci a făcut-o într-un mod cu totul suburban, evident sub influenţa revoluţionarilor unguri, care şi-au văzut visurile spulberate, tocmai din cauza românilor ardeleni. Iată, textual afirmaţiile sale cu privire le români, prezentate în cotidianul „Neue Rheinische Zeitung" apărut la 13 ianuarie 1849 şi republicat (nici nu se putea altfel - n.a.) în Opere Complete vol. 8, Moscova, 1977, pag. 229: „Românii sunt un popor fără istorie... destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale... Ei sunt suporterii fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea şi pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă, prin ei înşişi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte". Vedeţi cum vorbeşte capul revoluţiei maghiare de la acea vreme, Kosuth Lajos, prin vocea marelui filosof marxist, pe care l-a convins chiar să participe la un marş al ungurilor organizat împotriva habsburgilor? Întâmplarea de atunci cu Fr. Engels o asemuiesc în unele privinţe cu recenta păţanie de la Sfântu Gheorghe a ambasadorului Statelor Unite ale Americii, Hans Klemm, care, dintr-un gest de curtoazie, a pus mâna pe steagul secuiesc, imagine de care, apoi, promotorii autonomiei etnice s-au folosit în mod abuziv şi cu totul necinstit, pentru susţinerea propriilor idei. Peste vreme, contextul în care a avut loc evenimentul se va uita, iar ceea ce va rămâne ca mesaj este că SUA aprobă demersurile autonomiştilor iredentişti.

Revenind la revoluţia maghiară de la 1848, constatăm că se bate prea multă monedă, şi cu totul nejustificat pe caracterul ei progresist şi umanist. A nu se crede că revoluţionarii unguri ai acelei epoci s-au jertfit pentru interesele generale ale omenirii, pentru o lume mai dreaptă şi mai bună, în totală opoziţie cu românii ardeleni, care, după cum s-a văzut, au preferat rigorile imperiului habsburgic, în locul promisiunilor maghiare. De altfel, şi ungurii, şi românii au acţionat în propriul lor interes, de aceea s-au şi aflat pe baricade diferite. Ungurii s-au avântat mai puternic în vâltoarea Revoluţiei de la 1848, în speranţa că, scăpând de sub tutela Imperiului Habsburgic îşi vor putea pune pe picioare, deci revigora propriul lor imperiu, pe care au fost obligaţi să-l îngheţe, după 1526, când turcii i-au ocupat şi i-au desfiinţat ca stat. Salvarea lor a venit abia după 172 de ani, de la austrieci, care au reuşit să-i alunge pe turci din Europa, iar domeniile acestora au devenit părţi ale imperiului austriac, deja mult lărgit. Scoaterea ungurilor de sub obida turcilor la 1690 şi intrarea lor în sfera de influenţă austriacă, pe aceeaşi poziţie ca şi Transilvania, a constituit un pas înainte, dar departe de a satisface orgoliile grofilor şi baronilor care, neavând suficient câmp de libertate, vroiau cu tot dinadinsul să scape şi de această tutelă a habsburgilor. În consecinţă, ei au cerut habsburgilor să renunţe la partea de imperiu care s-a suprapus peste fostul imperiu ungar, pentru a redeveni ei înşişi exploatatori cu drepturi depline pe acest teritoriu, lucru cu care aceştia n-au fost de acord. De aici şi această puternică revoltă antihabsburgică, denumită revoluţie, sub masca unui fals ideal. Evident, românii lui Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, George Bariţiu şi ai celorlalţi paşoptişti s-au prins de această şiretenie, acţionând în consecinţă, convinşi fiind că doar sub unguri situaţia lor etnică şi naţională se va înrăutăţi puternic, iar dintre două rele au ales răul cel mai mic, dar care era în contrasens cu ideile şi interesele lui Friedrich Engels. Este adevărat faptul că, din cauza românilor, ungurii n-au reuşit să-şi împlinească idealul la 1848, fiind înfrânţi în Revoluţie. Lucrul acesta s-a întâmplat, totuşi, câţiva ani mai târziu, la 1867, profitând de o slăbire a Imperiului Habsburgic, angajat în câteva războaie pe care le-a pierdut. În felul acesta Transilvania a căzut victimă mai târziu ambiţiei nemeşeşti de a fi încorporată ca parte a statului maghiar, deznodământ amânat astfel cu aproape două decenii, prin eforturile şi sacrificiul de sânge ale românilor ardeleni în frunte cu marele Avram Iancu.

Unii cititori se vor întreba despre ce imperiu maghiar este vorba. Amintim că, după venirea în Europa, la 896, ungurii şi-au exersat sub diferite forme calităţile de războinici asiatici, căliţi de multe încercări prin care au trecut în drumul lor spre Europa. La început ei au practicat jaful pe la vecini pentru asigurarea supravieţuirii, apoi au fost angajaţi ca mercenari, pentru diferite lupte, îndeosebi de către bizantini, ca în cele din urmă, când erau pe cale să piară definitiv,cu sprijinul papalităţii, şi la îndemnul acesteia, după încreştinare, să treacă la faza cuceririi popoarelor în care a fost introdus ortodoxismul, cu scopul de a le readuce la vadul Romei. N-au reuşit acest lucru, probabil nici n-au avut această intenţie, dar, teritoriile ocupate în numele papalităţii şi cu sprijinul logistic al acesteia, şi le-au adjudecat ca pe ale lor. Şi n-au fost puţine. Este vorba de Transilvania, Slovacia, Ucraina Subcarpatică (Maramureşul), Serbia, Croaţia, Bosnia - Herţegovina, imperiu realizat pas cu pas, timp de circa o jumătate de mileniu şi care a ajuns la apogeu tocmai în vremea când la cârma Regatului Ungariei ajunsese românul Matei Corvin (1458-1490) şi la edificiul căruia au pus serios umărul foarte mulţi români aflaţi în slujba regalităţii, cu titluri nobiliare şi militare, printre care şi tatăl acestuia, Iancu de Hunedoara. Invazia turcească şi înfrângerea suferită în 1526, la Mohacs, desfiinţarea statului maghiar în urma acesteia au pus capăt ascensiunii maghiare pentru 172 de ani, dar diabolica lucrare săvârşită în teritoriile ocupate de-a lungul secolelor anterioare (Transilvania a fost cucerită etapizat, pe parcursul a circa 300 de ani), de dominaţie şi asimilare, a lăsat în aceste zone o clasă economică şi politică de sorginte maghiară arogantă, înfiptă puternic în realităţile terenului, care a continuat să domine viaţa social-economică, culturală şi politică a popoarelor oprimate. Exilată de către turci din propriul teritoriu, administraţia statului maghiar şi-a găsit salvarea îndeosebi în Transilvania şi Slovacia, unde, de altfel, influenţa maghiară a crescut, spre nenorocul populaţiei băştinaşe.

Aşa cum spuneam, în cele din urmă, la 1867, prin insistenţe diabolice au reuşit să îngenuncheze monarhia austriacă, obligând-o să împartă imperiul cu Ungaria, partea estică, revenindu-i acesteia sub denumirea de Transleithania, iar cea vestică, Cislethania, rămânând austriecilor. După această divizare, pasul imediat următor a fost alipirea Transilvaniei la regatul maghiar, ca parte componentă a acestuia, teritoriu în care a şi început un amplu proces de deznaţionalizare şi de asimilare a românilor pentru a-i transforma pe toţi în vajnici cetăţeni ai marii naţiuni maghiare. Procedeul a fost aplicat tuturor popoarelor aflate sub stăpânirea lor: slovaci, sârbi, bosniaci etc., gest de-a dreptul sinucigaş, de unde le-a şi venit pieirea ca imperiu, la 1918, şi, evident, judecata supremă, cu verdictul, Trianonul, la 4 iunie 1920.

Lasă un comentariu