Forța care a propulsat Revoluția ungară din 1956 a fost aspirația către democrație, libertate națională și libertate politică, restaurarea suveranității naționale a Ungariei și respingerea sechestrării sale într-un sistem politic străin și neviabil.
Intenția de a reveni la un sistem pluripartid și aceea de a proclama ulterior neutralitatea Ungariei, ceea ce ar fi însemnat punerea în discuție a granițelor „lagărului socialist" a determinat reacția brutală a Moscovei.
La rândul său, Europa occidentală s-a arătat interesată doar de păstrarea status quo-ului politic, iar Statele Unite au informat conducerea Uniunii Sovietice că nu consideră Ungaria ca potențial aliat militar.
În acest context, Radio Europa Liberă, care știa prea bine că Occidentul nu va mișca niciun deget să-i ajute pe revoluționarii unguri, îi îndemna „să nu pună puștile în cui" și să reziste până la ultima suflare...
Cu toate că, în cursul dimineții de 23 octombrie, autoritățile interziseseră manifestația studenților pentru că aceștia răspândiseră un manifest ale cărui 14 puncte contestau „ordinea de partid și de stat", în după-amiaza zilei, în jur de 10.000 de persoane se vor strânge în piața Petöfi, în jurul statuii poetului Revoluției Ungare de la 1848. Puse în fața alternativei de a-i reprima brutal pe participanți, eventual chiar de a trage în mulțime, autoritățile vor revoca interzicerea manifestației. Este momentul psihologic care va declanșa „evenimentele din 1956", declicul unui proces care va dovedi pentru prima oară că „orânduirea comunistă", în ciuda metodelor de forță, era ceea ce cibernetica definește drept un „sistem instabil". Adică unul în care se pot declanșa reacții neașteptate după modelul mecanismului bulgărelui de zăpadă care stârnește avalanșa, ducând la căderea regimului politic.
Manifestanții se abat de la traseul stabilit străbătând principalele străzi ale capitalei, aplaudați și ovaționați de budapestani. Pe parcursul a ceea ce va fi numit „marșul cel lung", studenților li se alătură, într-o atmosferă de entuziasm, mii de muncitori ieșiți de la lucru. Apar primele steaguri din care este decupată stema cu însemnele comuniste. Mulțimea, care crește mereu, scandează lozinci în care cere revenirea în fruntea guvernului a lui Imre Nagy, și plecarea din Ungaria a trupelor sovietice. Ajunși în Piața Josef Bem, manifestanților li se alătură studenți și profesori de la Academia Militară, iar mulțimii, care ajunsese la 100.000 de oameni, i se distribuie steaguri cu culorile naționale din mai multe camioane.
Apoi, manifestanții se vor îndrepta spre clădirea Parlamentului, sediul oficial al Puterii. La orele serii, pe esplanada din fața acestuia se vor aduna 200.000 de persoane.
Evenimentele se precipită peste puțin timp, în momentul în care la sediul Radioului Ungar are loc prima înfruntare armată, soldată cu victime, în urma unui conflict spontan provocat de refuzul conducerii radioului național de a transmite pe post cele 14 puncte ale proclamației studenților.
Peste o mie de persoane atacă clădirea apărată de luptători ai AVO, la început cu pietre și cocktail-uri Molotov, iar mai apoi cu arme furnizate de ofițeri ai armatei care i-au învățat cum să le utilizeze. [Titkos jelentések (Rapoarte secrete) 1956 okt. 23-nov.
4, Hirlapkiadó 1989]. Dimineața, sediul postului de radio național va fi cucerit, dar emisiunile vor continua dintr-un loc aflat sub controlul autorităților comuniste.
Concomitent cu atacul radioului, o mulțime de 20.000 de persoane va participa la dărâmarea unei gigantice statui a lui Stalin, pentru ridicarea căreia Mátyás Rákosi decisese demolarea unei biserici monument istoric vechi de două secole. Nu scapă furiei populare nici sediul ziarului partidului, Szabad Nép. Mii de cărți, operele lui Lenin, Engels și Marx sunt aruncate pe foc împreună cu volume de Gorki, Pușkin sau Tolstoi.
Ceea ce se întâmplă este însă doar un palid preludiu a felului în care furia nediscriminatorie a mulțimii avea să se manifeste în zilele următoare.
Pus în fața unei situații explozive, Ernö Gerö, prim-secretar al PMU, și apropiații săi tot nu par convinși că singura soluție pentru a calma populația este reprimirea lui Imre Nagy în conducerea superioară a partidului. Totuși, sub presiunea evenimentelor - în Budapesta se auzeau focuri de armă -, Nagy redevine președinte al Consiliului de Miniștri, componența guvernului rămânând neschimbată.
În dimineața de 24 octombrie, un comunicat al radiodifuziunii naționale ungare, transmis de pe un post de rezervă, anunță că, având în vedere incidentele armate, guvernul Republicii Populare Ungare s-a adresat trupelor sovietice care staționează în Ungaria conform tratatului de pace cu URSS. Prompt, primele tancuri sovietice sosesc la Budapesta la 24 octombrie, ora 2, în timp ce luptele pentru ocuparea radioului erau în toi. În dimineața zilei, ele sunt postate în principalele piețe și intersecții ale capitalei!
Cu toată prezența tancurilor sovietice și a decretării stării de urgență, continuă manifestațiile populației împotriva lui Ernö Gerö (Ernest Singer) căruia se cere demisia. În cele din urmă, în locul său este numit ca prim-secretar al PMU János Kádár (Csermanek), victimă și el a lui Rákosi și a echipei sale, condamnat în 1948, după un proces înscenat.
Lucrurile par a se îndrepta spre făgașul normal, dar peste numai o zi are loc un incident pe cât de tragic, pe atât de absurd. În dimineața zilei de 25 octombrie, mulțimea care manifesta în piața Parlamentului este mitraliată de agenți ai AVO de pe acoperișurile clădirilor vecine. Sunt uciși zeci de participanți, dar și câțiva soldați sovietici de pe turelele tancurilor care supravegheau demonstrația. Tancurile ripostează trăgând la început în luptătorii poliției politice, dar apoi, în panica creată, și împotriva civililor. Sunt masacrate în final peste 200 de persoane.
În acest context, Imre Nagy ține un discurs total inadecvat în care, după ce promite reforme și cere revoluționarilor să depună armele, legitimează intervenția sovietică prin „nevoia de apărare a intereselor vitale a regimului socialist", angajându-se însă să ducă tratative pentru retragerea trupelor sovietice.
În Budapesta reîncep luptele de stradă, iar revolta se extinde și în marile orașe din țară. Ceea ce se va întâmpla în următoare zile, pare să țină, din punct de vedere militar, de domeniul sinuciderii: grupuri de persoane înarmate cu armament ușor, în general muncitori, studenți, dar și soldați, atacă tancurile sovietice care nu au acoperire de infanterie. De pe acoperișurile clădirilor sunt aruncate cocktail-uri Molotov asupra blindatelor care patrulau pe străzile capitalei. Echipajele care încearcă să scape din tancurile care iau foc sunt secerate de gloanțele insurgenților.
Ceea ce la început era o răscoală împotriva iobăgiei comuniste pare să se transforme în războiul dintre două țări socialiste. Pus în fața aceste situații, Comitetul Central al PMU va da un comunicat în care anunță alcătuirea unui „guvern al frontului popular patriotic" condus de Imre Nagy.
Cancelariile occidentale reacționează precaut față de evenimentele de la Budapesta, chiar dacă diplomații lor trimit de la Budapesta telegrame în care se arată că demonstrațiile din capitala ungară au virat spre o insurecție anticomunistă. Marea Britanie și Franța sunt preocupate de încercarea de recuperare a Canalului Suez, naționalizat de Egipt în iunie 1956, iar politicienii din Statele Unite sunt interesați mai mult de campania electorală prezidențială decât de posibilitatea dezertării Ungariei din blocul comunist.
În schimb, agențiile de presă și ziarele occidentale sunt mai prompte și începând cu data de 24 octombrie prima pagină a presei internaționale va fi ținută de evenimentele din Ungaria. Corespondenții de la Times, Le Monde, Il Tempo, New York Times, Daily Telegraph, transmit reportaje emoționante a căror idee este că la Budapesta are loc o revoltă împotriva sclaviei în forma sa modernă și împotriva comunismului ca forma cea mai brutală a dictaturii. Cel mai activ este postul de radio Europa Liberă. Chiar prea activ… Pentru că, la 27 octombrie, când este anunțată intrarea în funcțiune a noului guvern al frontului popular patriotic condus de Imre Nagy, care cere populației restabilirea ordinii pentru a putea fi abordată retragerea trupelor sovietice „la bazele lor", postul de radio de la München intervine îndemnând insurgenții: „Nu puneți puștile în cui până nu smulgeți din mâinile liderilor comuniști conducerile ministerelor de Interne și Armatei. Occidentul e cu voi! ". Luptele de stradă reîncep, inițiativa aparținând populației care acum are arme și a învățat cum să le folosească. Armata nu se implică, adversarii sunt luptătorii poliției politice AVO care ripostează fără milă. Victimele se numără cu zecile. [Tibor Méray, Budapest 1956, Laffont, Paris 1966].
Un pas important în evoluția situației este marcat în data de 28 octombrie când, într-o declarație radiodifuzată, prim-ministrul Imre Nagy anunță că a convenit cu guvernul sovietic asupra retragerii imediate a trupelor trimise în Ungaria. Pentru prima oară, Nagy condamnă, în numele guvernului său, „ideea că marea mișcare populară actuală ar fi o contrarevoluție." Opinia publică ar trebui să fie mulțumită, dar nu este. Ungurii doresc mai mult: ieșirea din pactul de la Varșovia, sistem politic multipartid și alegeri generale libere.
Trupele sovietice vor începe o operație de retragere din Budapesta în seara zilei de 29 octombrie. Ele sunt înlocuite treptat de unități ale armatei ungare. Condiția este ca revoluționarii să depună armele. Știrea ar fi trebuit să fie a doua zi pe prima pagină a ziarelor internaționale, dar nu este. La miezul nopții izbucnește „criza Suezului" după ce armata israeliană atacă Egiptul. Marea Britanie și Franța, vor trimite și ele trupe, încercând să redobândească controlul Canalului. În acest context, Consiliul de Securitate al ONU scoate de pe ordinea de zi problema invadării Ungariei pentru a face loc unei rezoluții de încetare imediată a focului și retragere a tuturor trupelor intervenționiste din zona Suezului. URSS va amenința că va bombarda cu rachete agresorii Egiptului, iar Departamentul de Stat al SUA, pentru a avea mâinile libere în problema Suezului, va trimite lui Nikita Hrușciov un mesaj diplomatic în care accentuează că „Statele Unite nu consideră drept aliați potențiali niciuna dintre țările din Europa de est, deci nici Ungaria." Ceva mai explict nici nu se putea: status quo-ul va fi păstrat pentru ca cele două super-puteri să își poată gestiona cum cred ele sferele de influență.
Adevărata tragedie a Revoluției ungare din 1956 abia acum începe.
