Revoluţia ungară din 1956 a redat lumii spiritul libertăţii şi a legitimat dorinţa de suveranitate a popoarelor, demonstrând că nu poţi sechestra un întreg popor într-un sistem politic străin şi neviabil. Forţa care a propulsat revoluţia a fost aspiraţia către democraţie, libertate naţională şi libertate politică. Populaţia dorea restaurarea suveranităţii naţionale a Ungariei şi prevenirea „sechestrării" sale într-un sistem politic străin şi neviabil.
Devenit prim-ministru, comunistul reformist Imre Nagy va reuşi să revină la un sistem pluripartid, pentru a formula ulterior şi alte cereri, cum ar fi neutralitatea Ungariei, fără să-şi dea seama că Hruşciov nu voia să pună în discuţie graniţele Europei comuniste şi că va reacţiona brutal.
*
Mergând pe linia experimentelor de destalinizare şi de dezgheţ intelectual, Nikita Hrusciov, secretarul general al CC al PCUS, şi conducerea de partid a Uniunii Sovietice, vor recunoaşte la data de 30 octombrie într-o declaraţie transmisă la Radio Moscova că, având în vedere greşelile făcute de fosta conducere dogmatică al lui Rákosi şi Gerö, motivele mişcării revoluţionare de la Budapesta sunt legitime.
Deschiderea Moscovei avea totuşi limite, căci aceasta nu dorea în nici un caz să pună în discuţie nici sistemul şi nici graniţele părţii comuniste a Europei. Este ceea ce nu înţeleg ungurii, care trăiesc o stare de exaltare pe care imaginea grandioasă a revoltei lor din articolele presei occidentale şi de emisiunile posturile occidentale de radio, reluată de ziarele ungare înfiinţate peste noapte, o potenţează priejdios.
Au loc evenimente sângeroase: reglări de conturi, pedepsirea „colaboraţioniştilor" şi vânarea trupelor de securitate care, la data de 29 octombrie, prin decizia guvernului, fuseseră demobilizate şi trecute în subordinea Ministerului de Interne. Prezent la faţa locului, ziaristul american John Sadony, corespondent al revistei Life, va relata că niciodată nu a văzut scene de linşaj mai îngrozitoare.
Aşa cum va comenta scriitorul Tibor Méray, „naţionalismul exagerat şi ignorarea, adesea tragică, a limitelor şi a posibilităţilor reale, va împinge în repetate rânduri poporul răzvrătit la excese". O populaţie înarmată cu arme uşoare îşi închipuie cu mândrie naivă că va putea sili trupele sovietice să se retragă imediat şi nu oricum, ci aşa cum le sugerează Radio Europa Liberă, arborând pe tancuri drapelul alb! [Budapest 1956, Laffont, Paris 1966]
În timpul acestor evenimente sângeroase, la 30 octombrie, Imre Nagy anunţă că, prin hotărârea biroului politic al Partidului Muncitorilor Ungari condus de János Kádar, a format un nou guvern, întemeiat pe structurile politice ale guvernului din 1945.
În revoluţia ungară se manifestă două tendinţe principale: cea socialist-reformistă şi cea naţional-democrată. În curând va căpăta o pondere deosebită tendinţa naţional-conservatoare, o dată cu eliberarea din domiciliu forţat a cardinalului József Mindszenty, primatul Bisericii Catolice din Ungaria. Ideea unui guvern al cărui prim-ministru să fie cardinalul Mindszenty prinde tot mai mult contur. Pe pereţii clădirilor, alături de inscripţia „Ruşilor căraţi-vă acasă!" apar şi altele: „Nu mai vrem comunism!", „Grevă generală!" şi „Jos cu Imre Nagy!" Nu mai contează că în ultima zi a lunii octombrie, acesta va anunţa cu ocazia unui miting ţinut în piaţa din faţa Parlamentului că au început tratativele cu guvernul sovietic cu privire la ieşirea Ungariei din Pactul de la Varşovia şi nici anunţul făcut la Radio Kossuth că se sunt în curs discuţii cu Moscova pentru retragerea unităţilor armatei sovietice din Ungaria. De altfel, încă în noaptea de 31 octombrie acestea au şi început să plece din capitală.
Dar, încă înainte ca ultimele tancuri să fi ieşit din oraş, „mulţimea a distrus sistematic toate monumentele ridicate în memoria ostaşilor sovietici (…) şi a început vânătoarea membrilor AVO. [Telegrama nr. 204/1 noiembrie a ambasadei SUA] O altă telegramă, cea a agenţiei Associated Press consemnează că au fost linşaţi 130 de membri ai trupelor de securitate.
Ceea ce se va întâmpla zilele următoare reprezintă o incredibilă întoarcere de situaţie: După numai o zi, la graniţa ungaro-sovietică sunt semnalate importante unităţi de blindate. În noaptea de 1 noiembrie, ele vor traversa Tisa şi vor ocupa poziţii strategice în preajma oraşelor importante din partea de nord-est a ţării. Ca reacţie, printr-o decizie în care curajul se împleteşte cu disperarea, Imre Nagy anunţă că Ungaria va ieşi din Pactul de la Varşovia, că îşi proclamă neutralitatea şi că se va adresa Organizaţiei Naţiunilor Unite.
La rândul ei, conducerea Uniunii Sovetice procedează cu viclenia învăţată de la Stalin. Pe data de 3 noiembrie, la ora prânzului, încep la Budapesta tratative militare bilaterale pe tema retragerii „totale şi definitive" a forţelor armate sovietice din Ungaria. Ele ţin până la miezul nopţii când apare generalul Aleksandr Serov, şeful NKVD, care ordonă arestarea delegaţiei militare ungare condusă ministru apărării Pál Maléter. Peste numai două ore, tancurile sovietice vor ataca Budapesta şi principalele oraşe ale ţării.
Sovieticii vor legitima intervenţia prin cererea unui „guvern comunist autentic" care ar fi solicitat ajutorul Uniunii Sovietice pentru a contracara „contrarevoluţia" care pune în primejdie cuceririle socialismului. Acest guvern va fi condus de János Kádár care 1 noiembrie plecase la Moscova unde timp de două zile, împreună cu Ferenc Münnich, agent al NKVD ajuns ministru în guvernul Imre Nagy, pune la cale un puci. O dată stabilite detaliile, cei doi se reîtorc în Ungaria unde împreună cu alţi „comunişti adevăraţi", anunţă că au format la Szolnok, oraş situat nu departe de Budapesta, un guvern revoluţionar muncitoresc-ţărănesc ungar. În numele acestuia vor apela la ajutorul Uniunii Sovietice cerându-i „să zdrobească sinistrele forţe ale reacţiunii". Anunţul este făcut de prim-ministrul János Kádár la data de 4 noiembrie, ora 6 dimineaţa, de pe un post de radio necunoscut. Intervenţia sovietică începuse deja de câteva ore...
Budapesta este survolată de avioanele armatei sovietice în timp ce tancurile TX 34, cele mai moderne la acea vreme, pătrund în capitală. Armata ungară încearcă să riposteze, dar raportul de forţe este disproporţionat. Este atacată cazarma Kilián, centrul militar al revoltei. Detaşamentele înarmate ale revoluţionarilor ridică baricade în principalele intersecţii şi pieţe din Pesta. Lupte înverşunate au loc şi în Buda între unităţile de blindate ungare şi cele sovietice. În numele guvernului ungar, postul de radio naţional transmite apeluri disperate: „Îi rugăm pe prietenii sovietici să nu tragă!", în timp ce Radio Europa Liberă îndeamnă populaţia la rezistenţă armată! Ulterior, Agenţia France Presse va confirma că Europa Liberă i-a indus în eroare pe cei care mai opuneau rezistenţă făcându-i să creadă în sprijinul Occidentului, singura speranţă care le mai rămăsese. [Titkos jelentések (Rapoarte secrete) 1956 okt. 23-nov. 4, Hirlapkiadó 1989]
Occidentul însă s-a arătat interesat doar de un singur lucru: păstrarea status quo-ului. Atât Franţa şi Marea Britanie, care erau preocupate să rezolve în favoarea lor criza Suezului, cât şi Statele Unite, prinse de febra alegerilor prezidenţiale şi aflate în divergenţă cu Franţa şi Marea Britanie, trădează principiile propriei politici de „reprimare" a comunismului. După ce iniţial au insuflat ungurilor speranţă, SUA reiterează printr-un mesaj secret, transmis de preşedintele Eisenhower cu câteva zile înainte de intervenţia sovietică, că „Statele Unite nu au avut niciodată şi nu au nici acum intenţia de a-şi extinde sfera de influenţă în Ungaria". [Titkos jelentések (Rapoarte secrete) 1956 okt. 23-nov. 4, Hirlapkiadó 1989]
Ar fi fost de mirare ca sovieticii să nu considere că au mâinile dezlegate. Având cale liberă de la Washington şi umbrită pe plan internaţional de criza Suezului, „eliberarea Ungariei de contrarevoluţie" continuă. Guvernul Imre Nagy s-a refugiat la ambasada Iugoslaviei, Cardinalul Mindszenty a cerut azil politic la ambasada SUA. Detaşamentele insurgenţilor, al căror curaj este potenţat de disperare, continuă să reziste la Budapesta şi în provincie pentru încă vreo câteva zile. Trupele sovietice scotocesc casă cu casă în căutarea „partizanilor", îi arestează pe studenţi, pe muncitori, pe răniţii din spitale.
Singurele intervenţii occidentale se rezumă la proteste. Protestează ziarele, protestează laureaţi ai premiului Nobel, protestează scriitori celebri ca Juan Jimenes, Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Vercors, Roger Vailand, Prevert, Simone de Beauvoir. Zeci de mii de persoane, în mare parte studenţi, protestează la Paris, Roma, Haga, Bonn, Berna, Copenhaga sau Oslo. Protestează şi preşedintele Eisenhower, cel care cu câteva zile în urmă trimisese sovieticilor mesajul că nu va va profita de dificultăţile Moscovei pentru a interveni în spaţiul ei de influenţă...
Se protestează şi în ţările „lagărului socialist", inclusiv în România , dar pe „invers". Scînteia din 3 noiembrie relatează pe larg adunarea oamenilor muncii de la Griviţa Roşie, unde tov. Gheorghe Apostol cere restabilirea ordinii în Ungaria. Şi oamenii muncii de la fabrica de mobilă Simo Geza din Tîrgu-Mureş cer să se pună capăt contrarevoluţiei, relatează Elöre.
La 5 noiembrie apare pe prima pagină a Scînteii proclamaţia guvernului muncitoresc-ţărănesc a lui János Kádár în care acesta cere ajutorul trupelor sovietice pentru salvarea cuceririlor socialismului în Ungaria şi mesajul CC al PMR de solidaritate cu noul guvern ungar. Peste numai o zi, la 6 noiembrie, tot în Scînteia apare scrisoarea trimisă CC al PMR de către scriitorii maghiari din Regiunea Autonomă Maghiară. Datată 2 noiembrie (!?) şi purtând titlul „Porunca conştiinţei noastre", ea este poate cea mai dezgustătoare mostră a acestei campanii de propagandă. Pe aproape o jumătate de pagină, scrisoarea nu ratează nici unul dintre şabloanele consacrate, ba chiar mai adaugă altele noi: „păcatul de neiertat al calomniilor antisovietice pe care gunoaiele omenirii o (sic) împrăştie asupra poporului ungar"; „uneltiri mârşave"; „politicieni falimentari, lachei ai Ungariei feudale"; „forţele întunecate ale reacţiunii clericale"; „sistem aşa-zis democratic al mai multor partide"; „hoardele de huligani care ard literatura marxistă"; „strigoii fascismului hitlerist"; „demagogi cu mâinile pătate de sânge"; „unitatea de nezdruncinat; pumni oţeliţi, baricadă de netrecut"; „să nu îndrăznească samsarii conţilor, fabricanţilor şi bancherilor să rostească în deşert numele lui Petöfi" etc. Scrisoarea se încheie apoteotic: „Suntem convinşi că veţi restabili puterea celor ce muncesc şi veţi înălţa din nou pe frontispiciile fabricilor voastre steaua roşie a omenirii!". Semnează dr. Antalffy Endre, Gagyi Lászlo, Gálfalvi Zsolt, Hajdu Gyözö, Hajdu Zoltán, Kemény János, Kovács György, Métz István, Molter Károly, Nagy Pál Oláh, Pápp Ferenc, Sütö András, Tibor Szabo Lajos, Tomcsa Sándor, Tompa Lászlo...
Scrisoarea va fi întrecută în ticăloşie doar de articolul „Bizalom" (Încredere) publicat la 7 noiembrie în ziarul de partid Elöre, cu ocazia aniversării Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, de scriitorul Sütö András, laureat al premiului de stat.
Dar despre asta şi alte ipostaze ale imposturii, dar şi despre curajul tinerilor români şi maghiari din România, în epilogul serialului din ediţia de marţi, 8 noiembrie a ziarului.
