Răgaz pentru recunoştinţă

Distribuie pe:

Aş sta, aşa cu faţa-n sus,/ Lovit pieziş de vreme/ Şi-ncet ca un izvor supus/ Ţi-aş murmura poeme.

(Poetul - ADRIAN PĂUNESCU)

Nu ne mai despart multe zile până la momentul în care vom intra, cu ajutorul lui Dumnezeu, în Postul Crăciunului, perioadă în care ne pregătim pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. Postul Crăciunului este, prin excelenţă, un timp al rugăciunii, al pregătirii sufletului şi trupului pentru una dintre cele mai mari sărbători ale creştinătăţii. O perioadă în care încercăm, cu toţii, să fim mai buni, mai sinceri şi cu noi şi cu ceilalţi, să dăruim mai mult decât în alte rânduri, să căutăm timp să-i ascultăm pe cei de lângă noi. Trăită de fiecare în mod particular, această perioadă creşte în intensitate odată cu apropierea sărbătorilor de Crăciun. Şi dacă în aceste zile ne străduim să ne regăsim pe noi înşine, să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, prin rugăciune, e bine să nu-i uităm nici pe cei dragi nouă, plecaţi în lumea veşniciei şi să-i pomenim.

Pomenirea morţilor la început de noiembrie este un obicei împământenit în aceste locuri, cultul pentru cei adormiţi având rădăcini vechi în tradiţia noastră. În Transilvania, ca şi alte regiuni ale ţării, cultul morţilor are rădăcini adânci în tradiţia populară. Nu cred să existe familie care să nu facă măcar o pomenire, la biserică sau la cimitir, pomenirea celor adormiţi în rugăciuni fiind considerată ca o datorie de suflet şi respectată cu sfinţenie.

Rugăciunile pentru cei morţi constituie un prilej de comuniune, de legătură spirituală cu cei răposaţi. Pentru noi, pentru cei care mai suntem aici, cei plecaţi sunt mereu în dragostea noastră. Ei sunt pentru început durere, pentru totdeauna sunt un dor, dar Mântuitorul ne spune că ne vom întâlni cu ei.

Pomenirile morţilor le sunt şi celor plecaţi, şi nouă de folos. Noi, aici, suntem Biserica luptătoare, ei sunt Biserica triumfătoare şi, împreună, împlinim în felul acesta ideea de Biserică. Pomenirea morţilor este un semn al iubirii către cei care nu mai sunt printre noi. Dar este în acelaşi timp, un semn al credinţei că viaţa noastră nu se încheie odată cu moartea, ci ea continuă şi după aceasta. Potrivit învăţăturii Bisericii, omul nu dispare odată cu momentul morţii, nu trece în nefiinţă, după cum se exprimă unii semeni ai noştri. Chiar dacă trupul rămâne neînsufleţit, este îngropat şi se descompune, sufletul îşi continuă existenţa în lumea veşniciei. Mai mult, la momentul stabilit de Dumnezeu, trupul va învia, se va uni din nou cu sufletul, iar omul va trăi veşnic, fie într-o înaintare continuă în relaţia cu Dumnezeu, fie într-o îndepărtare tot mai mare de El.

În acelaşi timp, pomenirea morţilor, este cel mai profund mod de a-ţi manifesta recunoştinţa faţă de cei mai însemnaţi binefacători ai tăi. Sfânta Biserică, prin cultul morţilor, ne ajută să întărim relaţia dintre generaţii şi ne învaţă că iubirea nu piere niciodată. Căci iubirea ce se naşte din rugăciunea de pomenire a morţilor, este mai tare decât moartea, pentru că oamenii mor cu adevărat numai atunci când sunt uitaţi.

Povestea părintele Cleopa, Dumnezeu să-l odihnească, faptul că era odată într-un cimitir şi se ruga pentru răposaţii unei familii. Acolo, a observat că, dintre cei adunaţi la mormântul dragilor lor, nimeni nu deschidea gura pentru rugăciune, nimeni nu mişca nici măcar buzele. Atunci, i-a întrebat:

- Dumneavoastră de ce nu vă rugaţi împreună cu mine? La care unul dintre cei prezenţi răspunde sec:

- Păi, părinte, noi am plătit ca să se facă rugăciuni!

Credeau, sărmanii de ei, că dacă au plătit sunt scutiţi de obligaţia de a se mai ruga. Morţii, dragii mei, doar atunci sunt morţi, când uităm de ei… Aşa cred încă şi mulţi creştini de astăzi. Şi lor ar trebui să li se explice că fără participarea noastră la rugăciune, oricât de mult am fi plătit şi pe oricât de mulţi am fi chemat să se roage pentru noi, este de puţin folos.

Ziua de 5 noiembrie 2016, când se împlinesc şase ani de la trecerea în veşnicie a Poetului naţional, a scriitorului, publicistului şi omului de înaltă nobleţe sufletească, ADRIAN PĂUNESCU, reprezintă un binecuvântat popas duhovnicesc de pomenire şi rugăciune, o datorie morală pe care o avem faţă de cel a cărui inimă, în urmă cu şase ani, a încetat să mai bată pentru această lume. ADRIAN PĂUNESCU trăieşte împreună cu noi prin gândurile lui, prin opera şi faptele lui pe care le-am putut cunoaşte cât a fost împreună cu noi şi prin care trecutul lui se uneşte cu prezentul nostru.

Undeva, la poarta cerului, rugăciunile noastre se vor întâlni, dacă nu cumva s-au şi întâlnit! Dumnezeu să-i odihnească sufletul şi să-l fericească în ceata drepţilor. Şi nu ne uita, Maestre, nici pe noi cei care rămânem încă pe pământ, cu toate poverile noastre!

 

Lasă un comentariu