Ne pregătim pentru aniversarea centenarului Marii Uniri. Pentru noi, maghiariicare trăim aici, România este singura ţară natală. Prin urmare, din comportamentul nostru faţă de România şi faţă de poporul român nu poate lipsi empatia! (I)

Din cauza convingerilor mele, exprimate în titlul articolului, pe care le-am mărturisit în mod deschis, întotdeauna şi în orice situaţie, în faţa opiniei publice şi în presa scrisă, pe parcursul a peste 65 de ani, timp în care mi-am desfăşurat activitatea ca scriitor, publicist şi redactor-şef al unor ziare, atât la Cluj-Napoca, Târgu-Mureş, cât şi la Bucureşti - unii conţopişti ai organului de presă al fostului partid, care, în regimul trecut, nu au făcut absolut nimic pentru păstrarea identităţii naţionale, culturale şi lingvistice a maghiarilor din România -, m-au etichetat, cu obrăznicie, drept trădător al naţiunii maghiare, printe altele, şi în paginile ziarului de limbă maghiară „Népújság", din Târgu-Mureş.

În zadar le aduc la cunoştinţă acestor nulităţi, fanfaroni, care se dau mari maghiari, faptul că eu, ca maghiar reformat din creştet până-n tălpi, nu pot fi trădător al naţiunii maghiare, deoarece, ca cetăţean român loial, din respect şi loialitate profundă faţă de singura mea ţară natală, România, mi-am asumat şi obligaţiile ce presupun patriotismul român. Pe lângă toate acestea, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă în condiţiile impuse de regimul trecut - dovadă fiind în acest sens întreaga mea activitate desfăşurată ca scriitor şi publicist, precum şi în domeniul vieţii publice -, pentru dăinuirea comunităţii noastre naţionale maghiare, pentru îmbogăţirea culturii, literaturii şi artei maghiare, cu scopul de a contribui la desăvârşirea, în continure, a acestora. Oricine poate intra în Biblioteca Academiei Române sau în Biblioteca Orăşenească din Târgu-Mureş pentru a răsfoi colecţia revistei târgumureşene a Uniunii Scriitorilor din România, a singurei publicaţii lunare a scriitorilor maghiari din România, „Igaz Szó", condusă de mine timp de 40 de ani, pentru a se convinge că, în perioada 1953-1989, în pofida cenzurii brutale, a dictaturii asupritoare a regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, nicio revistă de limbă maghiară şi nicio instituţie culturală cu specific maghiar nu a făcut atât de mult pentru păstrarea şi dezvoltarea identităţii naţionale, culturale şi lingvistice a maghiarilor de aici, pentru cultivarea tradiţiilor culturale şi artistice ale naţiunii maghiare, cu alte cuvinte, pentru consolidarea indentităţii istorice şi naţionale, precum şi a spiritului european al comunităţii maghiare, precum revista „Igaz Szó", condusă de mine. Toate acestea puteau fi desăvârşite cu preţul îndeplinirii întocmai a cerinţelor impuse de regimul trecut, respectiv „trebuia să-i dai Cezarului ce-i al Cezarului". Asumând acest compromis impus nouă, celor de la redacţia revistei amintite, ne-amîndeplinit cu succes sarcinile ce ne reveneau în interesul comunităţii noastre maghiare din România.

Atunci când susţin că pentru noi, maghiarii care trăim aici, România este singura ţară natală, nu înseamnă nici pe departe că ne întoarcem cu spatele, că nu recunoaştem cultura, întreaga viaţă spirituală a ţării vecine, Ungaria, respectiv tradiţiile istorice şi culturale progresiste ale naţiunii maghiare. Dimpotrivă! De când lucrez ca scriitor şi publicist întotdeauna şi în orice situaţie am mărturisit, în mod sistematic, dubla legătură naţională şi culturală a maghiarilor din România, anume că existenţa noastră de aici, posibilităţile noastre sociale şi politice, întreaga noastră viaţă spirituală este inseparabilă de realităţile patriei noastre natale, a României şi, de asemenea, este inseparabilă prin mai multe rădăcini ale istoriei şi ale culturii naţiunii maghiare, de limba lui Petõfi, János Arany, Attila József, Zsigmond Móricz şi Gyula Illyés, respectiv de limba maghiară. Mi-am asumat şi am propagat această dublă legătură chiar şi atunci, când, în ultimii ani ai regimului trecut, puterea a interzis-o prin dispoziţii severe, însă unii scriitori, de exemplu Géza Domokos, şi Sándor Huszár, care au cedat în faţa presiunilor politice, au negat această dublă legătură a comunităţii noastre naţionale. Analele revistei „Igaz Szó" atestă că, în virtutea dublei legături, creatorii de frunte ai literaturii contemporane din Ungaria, un Gyula Illyés, un László Németh, un Áron Tamási, un Mihály Váci, un István Örkény, un Mihály Czine - ca să-i amintesc numai pe ei -, au fost colaboratorii revistei „Igaz Szó", condusă de mine, au contribuit prin creaţiile lor la redactarea mai multor numere ale revistei „Igaz Szó" - ediţii speciale, dedicate operelor lui Petõfi, Ady, Attila József, Gyula Illyés, Zsigmond Móricz, Béla Bartók, Gábor Bethlen -, care erau de o importanţă majoră din punct de vedere al istoriei literare. Nu întâmplător a scris în martie 1980, într-o scrisoare, István Király, profesorul Facultăţii de Literatură din Budapesta, redactorul- şef al revistei Uniunii Scriitorilor Ungari, „Kortárs", autorul grandioasei monografii a lui Ady: „Dragă, Gyõzõ! Să fi convins de un lucru: Igaz Szó şi tot ceea ce ai făcut pentru cultura maghiară va lupta veşnic şi netăgăduit pentru numele tău". Sunt mândru că m-a onorat o asemenea echipă de scriitori din Ungaria şi, implicit, revista târgumureşeană a scriitorilor maghiari din România. Cu o asemenea echipă de scriitori din Ungaria, care s-a bucurat de renume european nicio revistă sau publicaţie de limbă maghiară din România nu putea să se laude.

Desigur, sunt mândru şi pentru că revista noastră a fost şi forumul, atât pentru literatura maghiară din România, cât şi pentru literatura română, deoarece astfel cele două s-audezvoltat şi îmbogăţit în aceleaşi condiţii sociale şi politice. Revista „Igaz Szó" a fost susţinută de un Tudor Arghezi, de un Mihail Sadoveanu, de un Nichita Stănescu, de un Marin Sorescu şi de un Adrian Păunescu, iar timp de aproape 40 de ani nu a existat un număr sau un program literar al revistei în care sau la care ar fi lipsit colegii noştri români. Această colaborare creatoare frăţească, această frumoasă tradiţie a fost continuată timp de 25 de ani de revista noastră culturală, bilingvă (maghiaro-română), „Együtt-Împreună", editată la Bucureşti, şi care a luptat împotriva încercărilor de separare care au avut drept consecinţă lipsa totală în Transilvania a acţiunilor comune, a turneelor literare ale sciitorilor români şi maghiari din România. (De ce nu sunt prezenţi tot timpul şi reprezentanţii literaturii române contemporane, de exemplu, la seratele literare organizate de revista de literatură din Târgu-Mureş, „Látó"?)

Cea mai mare satisfacţie a activităţii mele, desfăşurate timp de 26 de ani, la Bucureşti, ca redactor, a fost aceea că personalităţi de prestigiu ale vieţii spirituale din Bucureşti - chiar şi mulţi academicieni - şi-au exprimat recunoştinţa lor pentru tot ce am făcut şi fac în continuare în zilele noastre în fruntea asociaţiei noastre culturale şi a revistei noastre culturale bilingve (maghiaro-române) „Együtt-Împreună". Într-o scrisoare deschisă, adresată mie şi publicată în presă, academicianul Vasile Gionea m-a onorat cu aceste rânduri: „Dacă fiecare cetăţean român de origine maghiară ar avea o gândire similară cu modul dumneavoastră de a gândi, între români şi maghiari nu ar exista conflicte, precum apar în unele zone ale Transilvaniei". Academicianul Mihnea Gheorghiu astfel scria: „Te salut cordial în numele Academiei Române şi în numele meu pentru activitatea ta neobosită desfăşurată în domeniul artei şi în publicistică, care dă dovadă de un talent real şi despre o adevărată conştiinţă de sine". Foştii preşedinţi ai Academiei Române, Eugen Simion şi Ionel Haiduc au participat de mai multe ori la manifestările literar-artistice organizate de revista „Együtt-Împreună", prilej cu care au apreciat pozitiv activitatea culturală condusă de mine. Mai multe personalităţi ale vieţii spirituale din Bucureşti, printre care, de exemplu, Dinu Săraru, academicianul Dumitru Radu Popescu, Ion Brad, Victor Crăciun, pictorul Viorel Mărginean, considerau aproape exemplară toată munca mea depusă în cadrul „Együtt-Împreună". Ca scriitor maghiar şi patriot român, cum să nu fiu mândru de toate aceste aprecieri pozitive?

(va urma)

Lasă un comentariu