… În rândul tinerilor, mai ales, iar românii în floarea vârstei pleacă la muncă în străinătate (în total, vreo 3,5 milioane, în prezent!) Întrebare: de ce România a ajuns, în ultimii ani, o piaţă de desfacere a produselor din import? Orice om de rând poate răspunde la întrebările de mai sus. Şi încă fără dificultate, câtă vreme observă cu ochiul liber cum, în ultimii 26 de ani, pe locurile (amplasamentele) unor fabrici şi uzine - în care lucrau mii şi mii de oameni - au apărut ca ciupercile după ploaie Mall-urile. Când se demolează o fostă fabrică (inclusiv la Târgu-Mureş) - ale cărei produse se exportau, în trecut, în proporţie (şi) de 80%-90% (cum relata preşedintele Curţii de Conturi) - poţi fi sigur că pe ruinele unităţii productive se va înălţa un Mall (supermarket), ori vreun hotel. Ca să, ce, în primul caz? Să le vândă românilor produsele altora, din import. Adică, să aibă ei, străinii, locuri de muncă, nu românii.
Sigur, lumea evoluează, iar apariţia mall-urilor este în sine un lucru lăudabil. Dar cu sublinierea că, pentru a vinde, o condiţie esenţialăeste să ai cumpărători. Iar, pentru a exista cumpărători (nu şomeri fără bani!) trebuie create (sau măcar menţinute) locurile de muncă. Ei, aicea-i problema!
Pe de altă parte, multe din fabricile (uzinele, întreprinderile) privatizate, fie - în cel mai bun caz -şi-au schimbat profilul avut iniţial, fie, mai ales, au ajuns la… fier vechi, oamenii fiind trimişi în şomaj! Din păcate, deşi păgubos, acest proces continuă. Încât, nu doar oamenii de pe stradă, ci şi analiştii economici şi-au pus întrebarea: „După aderarea la UE, cu ce ne-am ales"?
… Aceştia din urmă au şi argumentat că, după apartenenţa la UE, România are „o piaţă funcţională din care lipseşte tocmai economia". Asta, în pofida celor de la UE, care, în mod demagogic pretindeau, la vremea respectivă că statutul de „economie de piaţă funcţională" trebuie dobândit ca premisă a deschiderii porţilor aderării.
Într-un final, am aderat la UE. Ei, şi? Cu ce ne-am ales? Când totul a mers pe ideea: „Vreţi aderarea, daţi economia!". Păi, cu ce? Noi, cu şomerii, iar ei cu beneficiile! Ne place, ori nu, să acceptăm, dar asta-i realitatea!
Însă, asta, nici nu-i totul. Asupra românilor s-a abătut şi „beleaua" FMI. În nici unul din anii de criză, FMI nu s-a dovedit a fi capabil ca, împrumutând ţările sărace, să se mulţumească, ca orice bancher, cu certitudinea rambursării banilor plus dobânda. Ci a forţat măsuri economice aberante când a fost vorba de exasperarea unei populaţii deja la sau sub limita supravieţuirii, sau impunând, mai cu seamă în zona privatizărilor, interese de dincolo de graniţele ţării. În timp ce alte state îşi păstrează proprietatea asupra unor mai companii strategice, FMI a forţat guvernanţii români (slabi şi dezinteresaţi!) ca, pe o piaţă slabăşi cu bani puţini, să vândă repede Transgaz, CFR Marfăş.a. În plus, preţurile la energie - zicea olandezul Erik de Vriejer, şeful misiunii FMI - trebuie să crească, că un profit normal e de 10%, dar unul de 19% i se pare corect. Evident, astea şi multe altele pe seama populaţiei. Or, dinspre autorităţile române, aceleaşi gesturi de supunere. Ce a „câştigat" România prin acordul cu FMI? Mai mulţi şomeri şi o îndatorare a ţării cu cca. 20 miliarde de euro, fără ca economia să se mişte sau consumul să crească! Trist, dar adevărat…
