D'ale birocrației (V)

Dacă nu trăim așa cum ne-o dorim în această țară frumoasă și bogată - un adevărat dar de la Dumnezeu - „se datorează faptului că în momentele hotărâtoare ale istoriei am lăsat treaba pe alții". Cei care au avut în mână puterea de decizie s-au confruntat mereu cu nesiguranța, cu îndoiala, cu frica celor mai puternici și nu l-au băgat în seamă pe cel mai important, care a dat totul dar nu a reușit să obțină mai nimic - poporul român.

Așa s-a întâmplat și cu ciudata noastră „revoluție" de la 1989 când fără o strategie clară și fără un scop bine studiat și bine conturat l-am schimbat pe X-ulescu cu Y-escu, am oferit munca darnică și rezultatele acesteia de decenii unor parveniți și nemernici, am pierdut „tren după tren" în calea spre democrație și economie de piață, și după 26 de ani de „chinuri ale facerii" suntem la coada Europei. Cine răspunde și în fața cui pentru acest gol, pentru această sincopă rușinoasă în dezvoltarea României?

Ar fi a nu-știu-câta minune a lumii, dacă s-ar găsi un țap ispășitor sau o grupare de oameni care și-ar asuma acest eșec, dar această minune nu se va întâmpla, pentru că în sistemul birocratic ce domină această eră toată lumea este acoperită cu hârtii. Însăși Constituția este un document acoperitor pentru nemuncă și pentru vinovății evidente, dar demonstrate cu probe. Este ca și cum ai reclama într-o incintă că pute, iar administratorul întrebă „unde scrie?". În uriașul morman de hârtii care ne înconjoară nimeni nu mai are curajul să fixeze termene, să pretindă consecvență și perseverență, iar unii sunt dispuși, ca înainte de se apuca de ceva, să caute justificări pentru nereușită.

Nu se mai respectă etapele firești ale creației, deși reușita acestora a fost confirmată de realitate și ne-a adus rezultate pe merit. Mimăm și imităm ce au uitat alții și nu ne mai pasă de consecințe. Furăm în speranța că hoțul, chiar prins, poate trăi mult și bine până când ajunge învinuit și condamnat. Drepturile omului sunt băgate în seamă numai în ceea ce ne avantajează, în rest venim cu „veto" sau cu contre de sute de pagini.

Unde ar găsi marea birocrație un sol mai darnic decât în rândul unui popor neștiutor, naiv, sentimental și înfricoșat de biserică? Cum pot să fie încă necunoscute și nerezolvate uriașe gafe ca încălcarea embargoului asupra Iugoslaviei, privatizarea principalelor resurse naturale (petrol, gaze, fond funciar, minereuri etc.), distrugerea căii ferate (care putea cândva să dea ora exactă), eșecul autostrăzii Transilvania, dispariția în necunoscut a averii Armatei Române, Sindicatelor, Partidului, a turismului de stat? Și hai să nu mai continuăm că strică la sănătate.

Ce am pus în loc? Bonibon și Lambada în timpul lui Roman, NATO în timpul lui Năstase, TVA în timpul lui Văcăroiu, UE în timpul lui Tăriceanu, slugărnicie nerușinată și datorii împovărătoare în timpul lui Boc și MRU și biserici cât de multe pentru lauda fiecăruia dintre „înălțimile alese."

„Aici sunt banii dumneavoastră", scria cu tupeu Băsescu pe asfalturile vălurite cât era ministru și „nu avea nevoie" de autostrăzi.

Unde sunt banii noștri de 26 de ani, nu ne poate spune nimeni. Sunt undeva, unde protecția hârtiilor le ține departe de văzul lumii, de cunoașterea noastră, căci „ce-i prea mult strică". Dacă află „prostimea" ce i s-a furat, se poate ca „mămăliga să explodeze" și unii să se „frigă rău", dacă nu cumva se schimbă la față și din ciocoi ajung victime nedreptățite sau revoluționari de profesie. Proiectele europene pot să zacă în sertare în așteptarea „pixului și ștampilei", în tăcere, cu răbdare, căci nu ne costă decât unsprezece miliarde de euro pe an.

Lasă un comentariu