Mentalitatea maghiară se caracterizează printr-o trăsătură ce poate fi urmărită pe parcursul secolelor și care constă într-o falsă superioritate față de popoarele vecine, născută din statutul ungurilor de cuceritori ajunși dintr-un incert spațiu asiatic în centrul Europei. În perioada medievală, expedițiile militare sângeroase au extins „spațiul vital" al unui neam, redus numeric, în regiunile locuite de slavi și de românii transilvăneni. Ungurii vor deveni un vârf de lance al papalitații și catolicismului în răsăritul european, iar factorului militar i se va asocia cel religios în supunerea și deznaționalizarea altor popoare.
Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, așa-zisa ascendență maghiară asupra celorlalte etnii se axează pe factorul politic. Manevrele politice - inteligente, trebuie să o recunoaștem - ale Budapestei au vizat impunerea intereselor sale pe această falie politico-militară între occidentul și orientul european. Nereușind revolta împotriva Imperiului Habsburgic în anul 1848, maghiarii se adaptează situației și vor continua oprimarea națiunilor „de mâna a doua", după instaurarea dualismului austro-ungar, în 1867.
Jocul politic „la două capete" e prezent de la sfârșitul Primului Război Mondial și până astăzi. Refacerea utopicei Ungarii Mari a fost încredințată bolșevicului Béla Kun, iar după reprimarea „republicii sfaturilor" de către armata română, în 1919, Ungaria a sărit în „barca" extremismului de dreapta, a nazismului german. Zadarnice au fost ploconelile în fața lui Stalin, după al Doilea Război Mondial, de „recuperare" a Transilvaniei; în aceeași dualitate se înscrie și mișcarea din 1956, când Ungaria a avut iluzia unei intervenții vestice, dar și jocul pe muchie de cuțit între UE și Rusia lui Putin, de acum.
Atunci când nu au funcționat celelalte pârghii, propaganda și „cântecul de sirenă" cultural, de atragere a intelectualilor altor națiuni la „idealul" maghiar, au încercat să le suplinească. În acest context mai larg trebuie încadrat articolul care are titlul de mai sus, nesemnat, dar aparținând scriitorului Cezar Petrescu, apărut în revista „Gandirea", An III, Nr. 7 (iulie) 1924, p. 166-167, pe care vi-l propunem spre lectură, păstrând ortografia timpului.
„E o credință hrănită din vajnicul temperament al rasei: maghirocentrismul, pe care noi l-am cunoscut pe câmpul luptelor politice sub forma celui mai cerbicios șovinism. Un temperament de tinerețe în care intră și o considerabilă doză de naivitate. Căci a crede că soarele răsare pe lume numai de dragul tău, a te vedea numai pe tine însuți, și, cu orice preț, deasupra tuturor, lucrul acesta presupune ignorarea raporturilor reale de cantitate și de calitate, dintre tine și restul popoarelor. Ca expresie a unei stări culturale, maghirocentrismul corespunde vârstei de fericită copilărie științifică a omenirii, caracterizată prin credința că bolta universului își rostogolește zodiile de lumină în jurul pământului fix, numai așa, ca să-i facă placere.
Politic, el a dus, prin contele Tisza(1), Ungaria la ruină. Iar astăzi continuă să trăiască nu numai în spiritul legitimismului feudal care crede orbește în restaurare, dar - ceea ce pare paradoxal - în esența însăși a democrației maghiare care face exerciții de resemnare și caută să se deprindă a oferi creanga de măslin. În ultima lui formă, maghirocentrismul se înfățișează cultural, adică în perspective culturale. L-am regăsit ca răspuns la o <<anchetă internațională>> de care am pomenit în numărul trecut al revistei noastre. Scrie d-l Aszlány Dezsö(2):<<Budapesta e azi un focar sufletesc al Europei, în care toate Statele existente își au năzuințele lor. Budapesta este astăzi centrul mondial spre care se îndreaptă interesele tuturor popoarelor; ea nu-și vădește propriul său suflet, ci sufletul agitat al popoarelor din lume; prin evoluție logică, se va evidenția și mai mult această iradiere centrală a spiritului cultural universal.>> Formularea d-lui Aszlány e tipică. Am găsit-o aproape cu aceleași cuvinte în cele mai duioase cărți de propagandă ungurească cum e aceea, frumos scrisă și ipocrit cugetată, a d-lui baron L. Hatvany(3), <<Das verwundete Land>> [Țara rănită]. Și, ziceam, același spirit se furișează pe după proiectele de împăcare ale celei mai înaintate și mai binevoitoare democrații maghiare. Nimeni nu reprezintă azi cu mai seducător talent și cu mai fierbinte cugetare această democrație ca d-l Oskar Jászi(4), fostul ministru al naționalităților în cabinetul republican al lui Mihail Caroly(5). Sociologul și luptătorul de la revista <<Secolul al XX-lea>> e cunoscut românilor ardeleni îndeosebi ca judecător nemilos al șovinismului politic. Cunoaștem din cartea sa <<Magyariens Schuld Ungarns Sühne>> [Vina ungurilor, ispășirea Ungariei] cuvintele de osândă sdrobitoare a regimului Tisza și a legitimismului horthist. Ascuțimea criticii sociale și politice se îngemânează în personalitatea dlui Oskar Jászi cu o impresionantă putere de a construi, peste stările actuale teoretic dărâmate, viziunea teoretică a unor așezări noui de pace și de înfrățire a popoarelor, calificată drept utopie de adversarii săi. Nu se uită ușor ceasurile petrecute lângă acest vulcan în veșnică erupție, acolo, într'o cafenea vieneză dosnică, între ochii negri de tristeți adânci ai exilaților maghiari. D-l Jászi ne vorbia, și din logica fierbinte a viziunii sale se desfăcea, rotund și pacific, planul confederației economice a popoarelor din bazinul dunărean. Valuri grele ca nisipul cădeau peste trecutul care ne desparte și, în clipele acelea, licăreau dincolo de fumul cafenelei, departe, oazele de floare albă ale viitorului. În pregătirea lui, propunea fermecătorul vorbitor o ligă culturală a intelectualilor din țările dunărene, în care orice creer frământat de destinul <<bazinului>> să lupte pentru aceste realizări pacifice care-l vor salva și vor da popoarelor noastre, în sfârșit, odihna. Inimile tuturor tremurau aripi în văzduhul bucuriilor viitoare. Deodată vorbitorul se opri iluminat. Și după o clipă: - <<Ady Endre se va chema liga noastră! >> - liga culturală a popoarelor din Europa centrală! Pentru noi, ceilalți, a fost deajuns. Filmul viziunii, colorat și tremurător, se stinse. Prin întuneric nu deslușiam decât un păienjeniș de amăgiri întins peste întreg bazinul Dunării și, în mijlocul lui, păianjenul însuși la pază: Budapesta. Prea frumoasă fusese vedenia ca să n'o alunge, apărut ca din senin, poate nevoit, poate negândit, maghirocentrismul cultural.
Și atâta vreme cât se va crede că soarele politicii și stelele culturii nu primesc lumina decât din sfetnicul Budapestei, problema apropierii sufletești se va reduce la o frumoasă încondeiere a desnadejdii."
N O T E
1. Tisza István (1861-1918), prim-ministru între 1903-1905 și 1913-1917. A dus o politică de maghiarizare forțată a naționalităților, în special a românilor și a slovacilor. A fost adept al menținerii regimului dualist austro-ungar și a unei strânse colaborări cu Germania. În timpul „revoluției" bolșevice a lui Béla Kun din Ungaria a fost condamnat la moarte și a fost executat.
2. Aszlányi Dezsö, numele maghiarizat al lui Dezsö Ausländer (1869, Seghedin - 1947, Budapesta), a fost scriitor, jurnalist și filosof de limbă maghiară.
3. Hatvany Lajos, numele maghiarizat al lui Ludwig Deutsch (1880-1961, Budapesta), scriitor, profesor universitar, critic literar. Spirit democrat, a părăsit Ungaria în iulie 1918 (în timpul conducerii bolșevice a lui Béla Kun) și a fost persecutat de regimul horthyst, fiind condamnat la închisoare și silit apoi să se autoexileze.
4. Jászi Oskár (1875, Carei - 1957, Oberlin, S. U. A). A fost politician, profesor și sociolog maghiar. A reprezentat direcția de stânga în politica maghiară; a fost unul din inițiatorii Partidului Național Radical Civic (1914) și ministru în guvernul lui Károlyi Mihály, preconizând acordarea unei largi autonomii naționalităților în cadrul unei Ungarii mari. A preconizat o ligă economică și culturală a țărilor din bazinul dunărean. Critic al regimurilor lui Béla Kun și Horthy Miklos; pleacă în exil în 1919, stabilindu-se, din 1925, în Statele Unite ale Americii.
5. Károlyi Mihály (1875, Budapesta - 1955, Vence, Franța). Om politic, lider al aripii de stânga a Partidului Independenței. A militat pentru desprinderea Ungariei din Imperiul Austro-Ungar. A fost prim-ministru (1918-1919) și președinte al Republicii Ungare (ianuarie - martie 1919). Și-a petrecut apoi cea mai mare parte a vieții în exil.
