Iubirea Aproapelui

Sunt tot mai frecvente atacurile la adresa Bisericii Ortodoxe Române, din partea unui segment din mass-media aservită unor cercuri de politicieni interesaţi de discreditarea clerului, pornind de la principiul: „Bate-voi păstorul şi turma se va risipi". Se fac referiri la slujitorii Sfintelor Altare, vezi Doamne, că nu sunt respectate canoanele bisericeşti, că sunt prea prinşi să-şi adune averi aici, pe pământ, şi nu în cer, că nu sunt prea curaţi la suflet şi la trup. Să-mi fie cu iertare, nu doresc să iau apărarea preoţilor ortodocşi, din păcate, doar ei sunt blamaţi, rar veţi întâlni păstori duhovniceşti de la alte culte să fie atât de frecvent mediatizaţi. Citeam într-o lucrare despre un exemplu valabil şi în viaţa socială. Într-o ladă cu mere, dacă sunt câteva stricate, nu înseamnă că vom arunca toată lada cu mere… Aşa şi cu preoţii noştri: dacă sunt câţiva cu năravuri nu prea ortodoxe, nu înseamnă că tot clerul este stricat. Viaţa ne demonstrează că avem nevoie de Biserică, de slujitori curaţi, de mari duhovnici care să îndrepte lumea. Principala învăţătură propovăduită de creştini este legată de iubirea Aproapelui nostru, porunca supremă în relaţiile dintre oameni.

Să ne aducem aminte de predicile Mântuitorului în lumea veche, o lume plină de vrăjitorii, de mistere, de răzbunări, jertfe şi daruri în temple păgâne! Cuvintele lui Iisus aduc ceva nou - credinţa într-un singur Dumnezeu, nădejdea în viaţa viitoare, siguranţa în nemurirea sufletului.

Săptămâna viitoare, începe Postul Crăciunului, o perioadă de smerenie, rugăciune, care presupune, în primul rând, iertarea celor care ne-au greşit, chiar dacă nu-i putem iubi cu adevărat. Poate, nu întâmplător, Sfinţii Părinţi au rânduit în Calendarul Ortodox să fie citită, la Sfânta Liturghie, pericopa Evangheliei de la Luca, Capitolul 10, „Pilda samarineanului milostiv". Celor care aduc critici şi condamnă Biserica Naţională, majoritatea dintre ei oameni învăţaţi, le reamintim această învăţătură divină: „Iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: «Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa de veci?» Iar Iisus a zis către el: «Ce scrie în Lege? Cum citeşti?» Iar el, răspunzând, a zis: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, şi din tot sufletul tău, şi din toată puterea ta, şi din tot cugetul tău, iar pe Aproapele tău ca pe tine însuţi». Iar El i-a zis: «Drept ai răspuns: Fă aceasta şi vei trăi»" (Luca 10, 25-28). Veţi spune: teoretic este frumos, uşor de spus, dar cum să-l iubesc pe cel care m-a batjocorit, mi-a făcut rău, a intrat cu cizmele murdare în sufletul meu? Şi asemenea învăţatului din pericopa Evangheliei, ne întrebăm: „Cine este Aproapele meu?"

Levitul din pericopa amintită este o parte din lumea izolată, fără nicio răspundere faţă de semenii lui; preotul evreu este slujitorul templului, care nu aplică în viaţă învăţătura iubirii faţă de Aproapele său; samarineanul milostiv este omul duhovnicesc, care îi consideră pe toţi fraţi, fără deosebire de rasă, neam, statut social, este exemplul marii învăţăturii, caracterizate prin dragoste de Dumnezeu, iubire de oameni şi milă faţă de semeni. La acest samarinean întâlnim trăsăturile creştine: dragostea, mila, iertarea, dreptatea. „Dumnezeu este iubire" (Ioan IV,8). Omul căzut între tâlhari este omul singur, înconjurat de duşmani, neprotejat de legi. În acest om ne regăsim, de multe ori, şi noi.

Să-mi fie cu iertare dacă vă spun o întâmplare petrecută în viaţa mea de preot. Cineva mi-a făcut un mare rău, mie, şi familiei mele. Supărat şi păcătos, pus pe răzbunare, am intrat în Biserica în care slujeam, să oficiez o slujbă, iar în momentul când am dorit să-l blestem pe cel vinovat, mi s-a înţepenit mâna dreaptă şi, speriat, am fugit din Biserică. M-am dus, în noaptea aceea, la Mănăstirea Recea, la duhovnicul meu, vrednicul de pomenire Arhimandrit Ioan Iovan, la picioarele căruia am învăţat teologia practică, l-am trezit, şi i-am relatat ce am păţit. Sfinţia sa a rostit o rugăciune de dezlegare şi mi-a spus: „Vasile, niciodată să nu mai faci treaba asta, fiindcă adevărul numai Dumnezeu îl ştie! Tu trebuie să te rogi pentru vrăjmaşii tăi, şi abia atunci te vei simţi bine." Mărturisesc că de atunci la fiecare Liturghie, mă rog pentru binele celor care mi-au făcut rău, şi, sufleteşte, mă simt bine, împăcat!

Vreau să le spun celor care critică clerul ortodox că preoţii sunt mai aspru pedepsiţi pentru păcatele lor, şi că vor da socoteală pentru faptele lor, dacă nu aici, pe pământ, sus, în cer. Mai este o vorbă din bătrâni, care spune: „Fiecare parohie îşi are preotul pe care îl merită", sau „Cum sunt credincioşii, aşa sunt şi preoţii". Să avem în vedere şi o realitate: faptul că poporul român, din faşă, a fost milostiv cu semenii săi, cu toţi care au venit să trăiască printre noi, deci milostenia, la români, face parte din zestrea genetică a neamului nostru.

Lasă un comentariu