Duhovnic al Ardealului - Părintele Teofil Părăian - şapte ani de la trecerea în veşnicie

Au trecut şapte ani de când întreaga suflare creştinească românească a pierdut pe un mare binefăcător al ei. Părintele Teofil Părăian de la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, veche vatră de cultură şi spiritualitate a României, a plecat spre zările împărăţiei lui Dumnezeu în ziua de 29 octombrie 2009. Din cadrul Bisericii luptătoare de aici de pe pământ, Dumnezeu l-a chemat să sălăşluiască alături de îngeri şi de toţi sfinţii acolo sus în Cer, în cadrul Bisericii triumfătoare. S-a stins o lumină pe pământ, dar s-a aprins una în ceruri. Am pierdut lucrarea părintelui Teofil de aici de pe pământ, dar cu siguranţă că am dobândit lucrarea părintelui din ceruri. De acolo de sus va fi alături de noi pământenii permanent. Va fi acelaşi mijlocitor la tronul dumnezeiesc ca şi când era printre noi. Va mijloci şi se va ruga pentru fiecare creştin şi pentru fiecare român. Părintele Teofil a fost şi rămâne un Apostol al creştinismului şi al întreg neamului românesc de pretutindeni. Când spui „Mânăstirea Sâmbăta" te gândeşti la părintele Teofil, iar când spui „Părintele Teofil", sigur nu-l poţi separa de Mânăstirea de la Sâmbăta, al cărei vieţuitor a fost cu atâta dragoste şi bucurie. L-am cunoscut personal pe părintele Teofil în urmă cu aproximativ două decenii, când fiind student teolog la Sibiu, împreună cu alţi colegi, ne îndreptam paşii spre Mânăstirea Sâmbăta, pentru a ne adăpa setea noastră de învăţătură dumnezeiască din izvorul nesecat de duhovnicie, spiritualitate şi totodată bucurie omenească întruchipate în fiinţa părintelui Teofil.

Părintele Teofil s-a născut într-un sat în apropiere de Sibiu, numit Topârcea, din părinţi plugari, fiind cel mai mare dintre cei patru fraţi. Şi-a început viaţa conştientă ca nevăzător, ceea ce înseamnă că s-a născut nevăzător; între 1935-1940 a urmat o şcoală specială la Cluj pe care a fost nevoit s-o întrerupă doi ani din cauza războiului, apoi a făcut o clasă la o şcoală specială la Timişoara după care, între anii 1943-1948 a urmat liceul, pe atunci Colegiul „Diaconovici" din Timişoara, liceu pentru văzători. Între 1948-1952 a urmat Institutul Teologic din Sibiu, luându-şi licenţa în teologie. La mânăstirea Sâmbăta a venit la 1 aprilie 1953 şi în acelaşi an a fost tuns în monahism de mitropolitul Nicolae Bălan. În 1960 a fost hirotonit diacon în mod excepţional de mitropolitul Nicolae Colan, iar în 1983 a fost hirotonit preot de Mitropolitul Antonie al Ardealului. În 8 septembrie 1988 a primit treapta de Arhimandrit. Părintele a stat în mânăstire mai bine de o jumătate de veac şi a stat, cum spunea, într-un loc unde „îi place", tot el numind mânăstirea: „Poarta cerului", „Tinda Raiului", „Casa lui Dumnezeu" şi „Locul împlinirilor", bucurându-se că Dumnezeu l-a ales şi l-a primit să stea într-un astfel de loc. Se ştie că marii noştri duhovnici se găsesc în general în mânăstiri, aceste „Case ale lui Dumnezeu" fiind locuri de o mai mare prezenţă a Duhului lui Dumnezeu, locuri deasupra cărora şi în care mai mult ca în alte părţi pluteşte Duhul lui Dumnezeu. La mânăstiri vin de cele mai multe ori oameni mai mult sau mai puţin împovăraţi de păcate pentru a se despovăra de ele şi a se umple de Duhul lui Dumnezeu. În această lucrare credincioşii sunt conduşi, ajutaţi de duhovnici, mai ales în Sfânta Taină a Spovedaniei, duhovnicii fiind aşa cum le spune şi numele, oameni care-l poartă şi-l împărtăşesc pe Duhul Sfânt tuturor celor dornici de despătimire şi îndumnezeire.

Cei ce au venit în acest scop la mânăstirea Brâncoveanul-au găsit pe părintele Teofil care a fost leac şi tămăduire pentru fiecare în felul său. El, deşi lipsit de vedere, a fost luminat, a fost luminat de Dumnezeu cu lumina cunoştinţei pe care el a fost gata s-o împărtăşească tuturor celor care o caută. Părintele a fost căutat deci pentru a împărtăşi lumina, pentru că a fost un om al bucuriei, un om gata să-i facă şi pe alţii să se bucure. Părintele Teofil a fost căutat şi pentru felul în care L-a înţeles şi L-a prezentat pe Dumnezeu. Şi acest Dumnezeu e „milostiv şi iubitor de oameni", are „milă şi îndurări", îl aşteaptă mereu pe fiecare fiind gata să-l „miluiască şi să-l mântuiască". Dumnezeu, aşa cum L-a înţeles părintele Teofil, este de fapt Dumnezeu cel propovăduit de Biserică, cel prezentat de sfintele slujbe, care aşteaptă pe fiecare pentru că „dragostea Lui faţă de cel mai mare păcătos e mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de El". Părintele Teofil a fost un om al bucuriei.

S-a bucurat mult de darurile aduse de credinţa în Dumnezeu. Acum părintele Teofil se bucură alături de toţi sfinţii, dând slavă lui Dumnezeu în împărăţia Sa. 

Lasă un comentariu