Ne pregătim pentru aniversarea centenarului Marii Uniri.Pentru noi, maghiarii care trăim aici, România este singura ţară natală. Prin urmare, din comportamentul nostru faţă de România şi faţă de poporul român nu poate lipsi empatia! (VI)

Este un fapt istoric că după încheierea Primului Război Mondial a urmat cea mai tragică perioadă a istoriei maghiarilor, a statalităţii maghiare. Dar nu a fost, nici pe departe, consecinţa exclusivă a intrării în război a armatei române, deoarece Ungaria, ca stat aliat al Monarhiei Austro-Ungare, a suferit o înfrângere gravă în război de la armata învingătoare a Puterilor Antantei, ceea ce, în definitiv, a condus la trecerea unei părţi importante a teritoriului, cât şi a populaţiei Ungariei - care era după un război pierdut -, conform Tratatului de Pace de la Trianon încheiat la finalul Primului Război Mondial, la statele naţionale constituite pe ruinele Monarhiei Austro-Ungare prăbuşite. De acea arată aşa cum arată azi harta Ungariei.

Potrivit unui comunicat de presă, prima parte a amintitului „simpozion despre istoria războiului" a fost organizat la Facultatea de Ştiinţe Tehnice şi Umaniste a Universităţii Sapientia din Târgu-Mureş. În a doua zi, pe 31 august 2016, consfătuirea a continuat la Casa Memorială György Bernády. La această consfătuire a participat şi istoricul militar, jurnalistul István Koszta, din partea susţinătorului principal al evenimentului, Consulatul General al Ungariei la Miercurea Ciuc, consulul Ákos Lukács Bence, care a luat cuvântul pe parcursul dezbaterii. Este evident că această analiză privind intrarea României în război a fost făcută de specialiştii în domeniul militar, de ziariştii din Ungaria, dintr-o viziune maghiară, ceea ce este inacceptabil, este desăvârşit de unilaterală. Cel mai bun exemplu în acest sens este binecunoscutul istoric iredentist din Ungaria, Ernõ Raffay, care în ultimii ani a participat la diferite tabere de vară din Transilvania şi care a atacat guvernele ungare aflate la putere după schimbarea regimului, deoarece au neglijat trei momente istorice importante (revoluţia din România, desprinderea Slovaciei şi bombardarea Serbiei), când armata Ungariei ar fi trebuit să ocupe Transilvania. Pe acest Ernõ Raffay îl citează ziaristul cotidianului „Népújság" care în articolul său de mare amploare intitulat „Refugierea din toamna anului 1916", publicat în două episoade, analizează exclusiv din punctul de vedere al părţii ungare intrarea României în război, publicând câteva citate din mărturiile, însemnările unor martori oculari din acea perioadă. Iată o mărturie a unui martor ocular, citat în articolul ziarului „Népújság": Însemnările preotului din Ghimeş-Făget, János Boér, despre atacurile lansate de armata română: „În seara zilei de 7 august 1916, românii, după ce au intrat seara, la zece şi jumătate, pe porţile de la marginea graniţei şi i-au arestat pe comisarii financiari, au luat-o în sus pe stradă, au năvălit în cârciumi, în restaurante, în cafenele, în magazine şi în case particulare, şi au început să bea, să mănânce şisă jefuiească până dimineaţă... pe 28 august 1916, România a năvălit, pe neaşteptate, în toate părţile din Transilvania, iar rezultatul, care a zguduit şi deprimat pe toată lumea a fost că a trebuit să ne refugiem din căminele noastre dragi. Pe frontul de est, această invazie a avut loc după un calcul viclean, peste tot în acelaşi timp sau în data de 27 august, la ora nouă seara. (Népújság, 2 septembrie)

În Primul Război Mondial, armata română a îndeplinit prin sacrificii imense misiunea militară menită să elibereze populaţia română. În aceste lupte au căzut peste 330.000 de militari români. A fost un război mare, sângeros, iar în tranşee sau pe front nu luptau oameni de stat toleranţi, care chibzuiau fiecare pas, ci simpli fii ai poporului român care ani la rând au auzit cu mare durere despre umilirea, neglijarea, asuprirea naţională şi xenofobă a fraţilor lor români din Transilvania, ce trebuia să îndure în Monarhia Austro-Ungară, în contextul politicii ungare feudale, al procesului maghiarizării forţate, cu alte cuvinte, al hegemoniei naţionale şi de stat. Luând în considerare toate acestea, este normal că armata română, care a intrat în război, a fost înflăcărată de o motivaţie legitimă de natură sentimentală şi naţională. Desigur, în asemenea stare de război, în mijlocul bătăliei puteau să aibă loc şi unele excese. Dar ce fel de viziune istorică, atitudine mai este aceea care referitor la intrarea armatei române în război, în urmă cu 100 de ani, evidenţiază în mod unilateral şi exclusiv doar excesele, haosul social, refugierea maselor, generate de trupele române care au trecut prin defileul Munţilor Carpaţi, şi care prezintă armata română drept o bandă de hoţi, jefuitori, o bandă barbară - aşa cum procedează autorul în articolul său intitulat „Refugierea în toamna anului 1916", publicată în paginile ziarului „Népújság". Autorul nu aminteşte de faptul că Regele Ferdinand al României a trimis în război armata română pentru a scăpa populaţia română din Transilvania, care era majoritară, de politica feudală asupritoare a Ungariei, despre care intelectualii progresişti ungari astfel scriau: Principe al poetului maghiar al epocii, Mihály Babits: „Faţă de această Ungarie feudală, războinică, loială regelui, de tip István Tisza şi înglobată în Austria, toţi vecinii săi manifestă o aversiune. Ungaria noastră a fost slugă şi tiran, deoarece slugile sunt în acelaşi timp şi tirani". Gyula Krudy, eminentul maestru al prozei clasice ungare: „A dispărut definitiv întreaga istorie veche: Ungaria cu al său drept găitan, cu a sa monarhie nebună şi cu politicenii săi cu miros de cavou. Strigă toată lumea, scrie fiecare pană că ne-am renăscut şi să uităm definitiv de trecutul sumbru, de vechea Ungarie în care împreună cu milioanele de suflete ale poporului maghiar se sufoca marea masă a naţionalităţilor". Istoricul Zoltán Szász: „Cine a cunoscut, înainte de război, acea teză consternantă, potrivit căreia Ungaria nu a fost Ungaria. Premierul István Tisza a fost unpolitician responsabil, care a luat în considerare raporturile de forţă reale în vederea reprezentării intereselor, sau la fel de responsabili au fost şi jandarmii care i-au trimis la vot prin intimidare pe ţăranii români sau sloveni şi slovaci? Promovează o politică reală cei care procedează în aşa fel ca o lume întreagă să aibă un sentiment de ostilitate, de duşmănie faţă de populaţia maghiară, faţă de Ungaria şi împinge cu forţă populaţia maghiară într-una din cele mai mari catastrofe ale vieţii sale statale de o mie de ani, în Primul Război Mondial?!"

Din această ţară-închisoare a vrut armata română să îi elibereze populaţia română din Transilvania. De aceea a atacat dinspre Transilvania Monarhia Austro-Ungară. Este cea mai mare falsificare a istoriei acea atitudine care refuză să ia act despre toate acestea, acum când aniversăm centenarul intării României în război. Dacă procedează astfel un istoric militar sau ziarist din Ungaria, păcatul lor să fie, nu este nicio o surpriză. Dar un istoric, ziarist, redactor-şef şi, nu în ultimul rând, un politician sau un parlamentar maghiar din România, un lider de naţionalitate maghiară care îndeplineşte o funcţie publică, ar trebui să aibă o empatie, respectiv compasiune faţă de destinul celuilalt, faţă de bucuria şi tristeţea altuia. Mai concret: Acel istoric, ziarist, redactor-şef sau politician care trăieşte şi lucrează în singura noastră ţară natală, România, dacă este un maghiar cu spirit european, atunci dă dovadă de empatie faţă de ţara sa, faţă de evenimentele istorice ale naţiunii majoritare, faţă de poporul cu care destinul nostru comun ne-a condamnat pentru ca pe acest pământ să coabităm în pace, manifestând un respect absolut, reciproc faţă de demnitatea naţională. Liderii UDMR, Béla Markó şi colegii săi sunt total lipsiţi de această atitudine care izvoreşte din bunăvoinţa omului. De aceea nu sunt în stare să înţeleagă, să simtă cât de decisiv a fost pentru poporul român fratern înfăptuirea Marii Uniri de la Alba Iulia. Echipa de lideri ai UDMR este total lipsită de empatie în ceea ce priveşte destinul poporului român şi de aceea sunt incapabili să exercite o politică cu spirit european faţă de care populaţia română, cu care coabităm, să manifeste înţelegere. Cea mai bună dovadă în acest sens este că niciunul din liderii UDMR: László Borbély, Attila Kelemen, György Frunda, nu au fost aleşi în propriul lor oraş, la Târgu-Mureş, în funcţia de primar de populaţia română majoritară de aici. Acesta este un exemplu perfect al eşecului suferit de politica UDMR după care aceşti lideri ai UDMR decăzuţi ar fi trebuit demult să se retragă din eşichierul politic.

(va urma)

Lasă un comentariu