De la România ameninţată la România agresată

Mersul evenimentelor internaţionale ce se petrec acum în jurul nostru, de o gravitate deosebită, mă poartă cu gândul la o întâmplare din ianuarie 1990, de la Sovata, când, în virtutea a ceea ce se petrecea atunci, liderii UDMR de la acea vreme, dr Bartha şi Sállo, de la Întreprinderea Balneară Sovata, cea mai reprezentativă unitate economică a oraşului, au găsit de cuviinţă să-l convingă pe directorul staţiunii, dr Ţereanu, să facă o adunare a tuturor lucrătorilor de aici, îndeosebi medici şi asistenţi, pentru a-i pune la curent cu noile transformări survenite în urma evenimentelor din decembrie 1989, creionând cam ceea ce ar urma să fie în continuare. În discursul său, care i-a şocat îndeosebi pe salariaţii români, dr Bartha Andraşa afirmat: „României i-au fost îndeajuns 71 de ani de dominaţie. De acum înainte noi vom face legea pe aceste meleaguri. În Sovata locuiesc 85 la sută maghiari şi ei îşi vor spune cuvântul în tot ceea ce se va face de acum încolo... Limba maghiară va deveni limba oficială". Discursul acestui lider local, care n-a vorbit de capul lui, a şocat pur şi simplu adunarea, creând o stare de panică în rândul salariaţilor români, medicişi asistenţi, dar nu şi directorului Ţereanu. Îmi aduc aminte de feţele livide ale asistentei şi ale celor doi medici, pe care i-am întâlnit cu totul întâmplător pe scările hotelului, tocmai când se întorceau de la acea adunare, şi care mi-au povestit ceea ce s-a petrecut acolo.

În acea perioadă mă aflam la Sovata, la o recuperare medicală. Coroborând ceea ce s-a întâmplat în secuime, dar şi la Sovata în zilele precedente: alungarea primarului român (cu soţie unguroaică), incendierea casei fostei secretare cu propaganda, apariţia la „avizierul" staţiunii a listei cu românii şi ungurii care trebuiau să părăsească localitatea (era vorba de acei unguri sau unguroaice cu căsătorii mixte), mi-am dat seama că lucrurile urmează un făgaş periculos, care se cerea reliefat şi contracarat. Mai mult decât atât, un fost puşcăriaş maghiar pentru delapidare, ajuns primar, încerca să transmită informaţii pe toate canalele mass-media că la Sovata totul este în ordine, punct de vedere inserat şi în ziarul nostru.

Deşi situaţia în zonă, inclusiv la Târgu-Mureş, era confuză, în calitatea de cunoscător de la faţa locului al realităţilor, mi-am permis să-l contrazic pe primarul penal, într-un articolaş destul de timid, recunosc, dar în care am punctat doar în treacăt nişte stări de fapt care au loc acolo şi ceea ce se profila. Articolul s-a intitulat „Dezminţire la o dezminţire" şi a apărut în Cuvântul liber din 19 ianuarie 1990.

Deşi în intervalul din decembrie 1989 până la jumătatea lui ianuarie 1990, apele cu privire la intenţiile fiecărei forţe angrenate în evenimente au început să se separe, maghiarii dorind cu totul altceva, în presa românească nu apăruse nimic de acest gen. De aceea reacţia la articolul scris, pe care şi acum îl consider minimal, a fost de o virulenţă extremă. A doua zi după apariţia articolaşului, cei doi lideri locali ai UDMR, împreună cu directorul Ţereanu au convocat o nouă adunare a întregului personal, în care s-a cerut la imperativ, cu promisiunea că nu vor păţi nimic (câtă perfidie, dar şi prostie), deconspirarea celor care m-au informat, ştiindu-se precis că eu n-am participat la acel eveniment. Evident, nimeni n-a avut curajul şi, în final, au decis formularea unui protest de incriminare, de o vehemenţă rară la adresa ziaristului în cauză, care eram eu, neuitând să sublinieze, printre altele, răul pe care l-am adus prieteniei româno-maghiare.

Documentul, fiind supus aprobării adunării generale, a devenit oficial şi trimis domnului Ion Iliescu, preşedintele CPUN, Procurorului General al României, procuraturii judeţene şi probabil şi altor instituţii, iar a doua zi, cu o copie a aceluiaşi document s-a prezentat la redactorul şef al ziarului de la acea vreme, preşedinta FSN de la staţiune, dr. Toducz, cu împuternicirea de a solicita înlăturarea subsemnatului din redacţie.

Lucrul acesta nu s-a întâmplat, dar nici n-am fost felicitat, simţind însă din plin gestul de marginalizare, nu numai din partea conducerii, ci şi a majorităţii colegilor. Atunci mi s-a spus clar: „Descurcă-te!" Dar aceasta n-a fost totul. Deşi dispuneam de telefon cu număr neinformabil, şi pentru care plăteam o taxă, lucrul acesta a dispărut şi, mai ales noaptea după ora zero, primeam ameninţări de tot felul la telefon, inclusiv cu distrugerea familiei, iar în cutia poştală a fost introdus un plic cu numele Naghi Janos cu următorul mesaj: „Eu voi avea grijă de tine". Aşadar, un război psihologic în toată regula, cu care nu eram obişnuit şi pe care l-am suportat cu greu, gândindu-mă, nu numai la viitorul profesional, ci şi la ceea ce mi s-ar putea întâmpla din toate aceste ameninţări. Aşa stând lucrurile, împreună cu soţia, care mi-a fost de mare sprijin moral, ne-am pregătit, pentru orice eventualitate, două geamantane cu strictul necesar, pe care le-am dezafectat abia prin 1993.

Avându-se în vedere ofensiva iredentistă din acele momente, sub directa îndrumare a lui Kiraly Karol, Tokes Laszlo pe plan central, a lui Kincses Elod et Comp., şi Smaranda Enache pe plan local, dar şi sub oblăduirea lui Ion Iliescu, m-am resemnat o scurtă perioadă de timp, de nevoie, dar nimeni nu s-a oferit să-mi acorde sprijin, pentru că cei din Sovata care mi-au furnizat informaţiile, dintr-un spirit de supravieţuire, pe care i-am înţeles, prin consecinţele pe care ar urma să le aibă, nu puteau să-şi deconspire identitatea.

Aşadar, n-am avut de ales decât lupta, pe care câteva săptămâni am dus-o de unul singur, cu armele scrisului, iar în scurt timp au apărut şi mugurii Vetrei, stimulaţi (vreau să cred) şi în urma demersurilor mele gazetăreşti imediate. O mişcare a românilor de mult aşteptată şi sub faldurile căreia m-am şi înscris din primele zile, contribuind nemijlocit la afirmarea ei, ca zid care a oprit valul iredentist. Din acel moment lucrurile s-au schimbat, transformându-mă din ţintă unicat, în parte a unui întreg, ceea ce trebuie să recunosc a fost o mare binefacere, o nouă şansă pentru propriul destin ameninţat de o maşinărie zdrobitoare gata să ucidă tot ceea ce i-ar fi stat în cale.

Desigur, şi alţi români, mai ales cei din conducerile unor întreprinderi şi instituţii, au suferit. Deosebirea este că în cazul subsemnatului se contura o nouă formă de represalii, spre viitor, pentru cei care ar îndrăzni să se opună necruţătorului val iredentist, ce devenea, cu sprijinul Budapestei, şi nu numai, din ce în ce mai ameninţător.

Au trecut de atunci 26 de ani, interval de timp suficient ca noi să desprindem faptul că mişcarea iredentistă, reprezentată în prima fază, şi pe scară largă, de UDMR, nu este o simplă gogoaşă, o fantomă inventată de securişti şi naţionalişti, ci o realitate care, lăsată să se dezvolte în voie, devine extrem de periculoasă pentru identitatea şi integritatea ţării. Şi cu toate că liderii UDMR şi-au dezvoltat intenţiile, pas cu pas, încă din momentul înfiinţării ei, la 22 decembrie 1989, politicienii noştri n-au luat în considerare aceste ameninţări, solicitându-i mereu ca parteneri, din guvernare în guvernare, şi satisfăcându-le toate doleanţele, în detrimentul populaţiei româneşti, al statului şi al integrităţii ţării.

La ce s-a ajuns prin această atitudine neghioabă vedem acum când forţele iredentiste maghiare au proliferat, s-au dezvoltat şi înmulţit, devenind un pericol iminent pentru securitatea statului, pentru întreaga ţară, ele colaborând în voie cu forţele de afară pentru dezmembrarea României, lucru pe care-l au în intenţie, chiar de centenarul Marii Uniri, sau mai devreme.

Aşadar, suntem în această situaţie, din neghiobia clasei noastre politice, care, nici acum, nu vrea să audă şi să vadă. A preşedinţilor şi a guvernelor din acest interval de 26 de ani, care au avut un comportament execrabil şi din punctul de vedere al apărării interesului naţional, lăsându-i pe aceşti demolatori de ţară şi ameninţători de terorism să zburde în voie. Ca urmare, din punct de vedere al securităţii, ţara este ameninţată cu agresiune nu numai din afară, ci şi din interior şi ne întrebăm ce fac forţele puterii de stat: Poliţia, Jandarmeria, SRI, Justiţia, ca să nu mai vorbim de Armată, în acest context al ameninţărilor care se pot solda oricând cu o agresiune, fie ea şi din interior, pentru început. Ne întrebăm, în acelaşi timp, cum stăm cu acea lozincă a apărării ţării de către întregul popor? Vor sta românii cu mâinile în sân, ca la inundaţii, aşteptând să vină alţii (eventual americanii) să-i apere ? O întrebare pe care nu o putem ignora în contextul în care ameninţările de agresiune se profilează din toate părţile, inclusiv din interiorul ţării.

Lasă un comentariu