Procesul lui Șincai

Considerat de autoritățile timpului drept „tulburător al ordinii publice", urmărit, șicanat, provocat, acuzat că ar fi vinovat pentru „păcate capitale", că ar fi organizatorul și conducătorul unei conjurații împotriva episcopului Ioan Bob, că „scrie poezii satirice" la adresa lui, dar mai ales a unui Sandor Gyujto, al cărui gând zbura spre Horea și răscoala lui, acesta permițându-și să se răstească la Șincai, insultându-l, jignindu-l: „Câine de Horea, să știi că nu voi pleca din această casă, până nu voi afla totul!". Și, furios, l-a lovit pe directorul școlilor românești din Transilvania, 370 de el înființate, umilindu-l în fața celor prezenți. Comportament barbar al unui stăpân vremelnic prin timp: „Câine de valah, ce ești! Unde crezi că te afli? Am să te învăț eu minte!" - a continuat zbirul Gyuito.

Cu părul răvășit, căzut peste ochi, cu obrazul roșu de lovituri, cu un fir de sânge curgându-i din colțul gurii, Șincai este ținut, strâns, de doi paznici, „să nu fugă." Așa a ajuns Șincai, să se plângă, în fața episcopului Bob. Gheorghe Șincai îl ruga pe episcopul Ioan Bob „să-l ia sub garanția sa", dorind să nu mai fie sub acea presiune neîntreruptă a celor porniți împotriva lui. Răspunsul episcopului Ioan Bob este categoric, retezat, chiar acuzator: „Eu, fiule, pe dumneata nu te iau sub garanție! Nu scot spinul din piciorul dumnitale, pentru a-l înfige în al meu. Această conjurație este împotriva patriei, și asta înseamnă mare lucru. De aceea, pentru dumneata, fiule, nu-mi voi face eu necaz!".

De fapt, pretinsa „conjurație" nu era „împotriva patriei", dacă ea ar fi fost, ci direct împotriva episcopului Bob. Or, el, Ioan Bob, nu era… patria! Refuzul episcopului, singurul care-l putea ajuta, în acea situație delicată, îi avantaja pe dușmanii lui Șincai, care-i pus sub paza strictă „a celor patru măciucași și-i ținut sub arest sever, timp de trei săptămâni, în casa judelui suprem - Anton Vajna." Casa lui Șincai este supusă unei percheziții, fiind verificate hârtiile și documentele istoricului. Dușmanii lui sperau să găsească documente care să-l acuze, pentru a porni, cât mai repede, procesul. Însă, nimic compromițător! Îi sunt sigilate dulapurile, îi este confiscat însemnul nobiliar, sub interdicție fiindu-i situate până și pivnița, bucătăria, grajdul. Este pus sub arest sever în propria lui casă, sub pază, zi și noapte, sub atentul control al lui Alexandru Gyujto, subprefectul comitatului. „Lui Șincai - dă el ordin - nu-i mai dați nici mâncare, nici de băut!". O ură viscerală se revarsă asupra învățatului.

Păzit de inși, cu furci de fier, Șincai este urcat într-o căruță și-i dus la închisoarea din Aiud. Fără vreo acuzație temeinică, fără vreun motiv major să justifice acest abuz greu de explicat. Ajuns la Aiud, pentru Șincai începe un alt calvar, un alt coșmar. Este închis în pivnița aceluiași Gyujto, ținut fără mâncare, fără strop de apă, a doua zi fiind depus în închisoarea Aiudului. O comisie formată din conți și baroni, toți potrivnici lui Șincai, sunt trimiși să-l găsească vinovat, să-l tragă la răspundere, așa cum dorea dușmanul lui, episcopul Bob. În primul rând, i se cere lui Șincai să recunoască faptul că el ar fi spus, la Blaj: „Eu sunt autorul răscoalei și capul conjuraților." Șincai recunoaște, dar precizează că a spus acele cuvinte, „în momente de supărare." Ciudat! Unii din acea „conspirație" s-au desolidarizat de Șincai, chiar tăgăduind faptele, întorcându-se împotriva lui, români fiind. Totuși, care era concluzia comisiei? „Cele întâmplate, la Blaj, erau lucruri atât de mărunte, încât nu meritau numele de conspirație."

Cu toate acestea, „Șincai rămâne sub arest, deoarece amintise de rebeliune și conjurație, sub Horea, ceea ce nu trebuie trecut cu vederea." Nu trebuie trecute sub tăcere! Tocmai de aceea, luând în considerare „faptele sale păcătoase" - clama baronul Banfy - lui i se va intenta proces, „pentru a primi pedeapsa pe care o merită." Însă, chiar Banfy consideră faptele „nu majore, ci minore, vinovăția lui Șincai era cea față de Bob, ca persoană particulară."

Aici se încheie prima parte a simulacrului de proces și a „calvarului de la Aiud." Toate, o spuneau chiar unii dintre cei din comisie, „erau niște fleacuri", prin care, de fapt, „se dorea izolarea lui Șincai." El, „nu ceilalți implicați în proces, era cel incomod."

Șincai cerea, până la emiterea sentinței, deoarece este nobil, să i se permită să-și vadă proprietățile din Șamșud și Țiptelnic (Scaunul Mureșului), Perișani, Șinca, Veneția de Jos (Districtul Târnavelor). Cererea îi este refuzată, fără nicio explicație. Nu-i lăsat nici măcar să fie prezent, să-și asculte sentința, pe care o contestă, considerându-se nevinovat. La 4 și 5 iunie 1775, este judecat, la Scaunul filial, avocatul acuzării propunând: „Acuzatul să fie condamnat la pierderea capului și a bunurilor, precum și la plata, către reclamant, a cheltuielilor și a oboselii." Deci, o condamnare la moarte! Reclamantul era vicecomitele Gyujto, și agresor, și procuror, și reclamant, și nu episcopul Ioan Bob. Șincai urma să fie condamnat „nu pentru faptele sale, ci pentru spiritul său revoltat, în numele răscoalei lui Horea." Șincai putea să scape de o condamnare la moarte," doar „dovedindu-și nobilitatea." Dovedește acest lucru!

Procesul este înaintat la Scaunul general și este „condamnat la pedeapsa răscumpărării limbii (o amendă de la un florin în sus) și la plata reclamantului a cheltuielilor de judecată și a oboselii sale." Apelul avocatului lui Gyujto este respins „și se decide eliberarea din închisoare a acuzatului." Un final judecătoresc, jenant, în primul rând, pentru cei aflați în această postură, în cazul unui simulacru de proces. „Șincai îndurase nedrepte învinuiri! Îndurase umilințe și batjocuri!" Și, mai ales, „prejudicii materiale." Cât timp s-a aflat sub zăbrelele închisorii din Aiud, unde Șincai a fost nouă luni și jumătate, își pierduse proprietățile, a „sărăcit de tot." Cu sufletul trist, Șincai revine la Blaj, unde „directorul tuturor școlilor românești din întreaga Transilvanie, eminentul dascăl și învățat, cunoscător al limbilor germană, maghiară, latină, franceză, italiană, română și greacă, deschizător al celor peste 370 de școli pentru copiii neamului său", posesorul unor documente inestimabile, intelectualul cu două doctorate, la Roma, deținător al unui titlu nobiliar, ajungând muritor de foame, își află irosită toată munca vieții sale, fiind lipsit de elementara bucată de pâine."

A îndurat umilințe, indiferența celor din jur, apăsările unui Ioan Bob, căruia, la 10 august 1775, îi trimite o scrisoare în trei limbi: română, maghiară și latină. O scrisoare dură, prin care cere să-i fie plătit „tot ceea ce am în Blaj", scrisoarea încheindu-se: „Același Șincai, necăjit din cale-afară." Astfel Șincai își vărsa focul pentru acele tratamente nemeritate, dezamăgit, „lipsit de mijloacele minime de trai." Toate demersurile lui, de a i se face dreptate, inclusiv plângerea către împăratul de la Viena, n-au dus la niciun rezultat.

Șincai părăsește Blajul, pentru totdeauna! El era incomodul Șincai, cu revoltele, cu necazurile lui, cuprinse și în Elegia sa, de cel purtându-și o viață, în desagă, „Hronica românilor și a mai multor neamuri". „Astfel, de-aceste și alte necazuri lovit și din slujba / Ce-o-ndeplineam gonit pe nedrept și lipsit de-ocrotire, / M-am apucat să termin Istoria cea începută / Neisprăvită rămasă din pricina vitregei soarte."

O viață zbuciumată! O viață plină de necazuri. O viață plină de învolburările unora! O viață plină de nedreptăți. O viață a unei continue lupte. Acesta a fost Gheorghe Șincai, marele învățat ardelean.

Surse: Vatra nr. 1-12 1976, „Procesul Șincai", în traducerea lui Liviu Moldovan, document aflat la Arhivele Statului din Târgu-Mureș; Serafim Duicu: „Pe urmele lui Gheorghe Șincai"; Nicolae Albu: „Istoria școlilor românești din Transilvania între 1800-1867"; George Călinescu: „Istoria literaturii române de la origini până în prezent."

Lasă un comentariu