Se spune că o carte importantă este o rebeliune a spiritului împotriva barbariei cotidiene. Dacă credem în această reflecție, atunci romanul istoric ,,Ani de zbucium" al lui Ilie Șandru, apărut la Editura Vatra veche din Târgu-Mureș în colecția 100 de cărți pentru Marea Unire - 1918-2018, este o carte importantă, pentru că trezește spiritul. Ea și-ar putea lua oricând drept motto cuvintele unui personaj din proza lui Mircea Eliade, care, la un moment dat, exclamă: ,,Am ieșit din labirint!", după ce realizează că și-a trezit propriul spirit. Acțiunea aceasta de trezire a spiritului, în opinia marelui Titulescu, nu trebuie să întârzâie. Este și mesajul romancierului. Și atunci, unde să-l căutăm mai bine pe Ilie Șandru? Poate în publicistica lui Eminescu, în pagina în care spunea: ,,ei slabi, eu tare, ei mint, eu adevărul îl spun".
Cărțile lui Ilie Șandru sunt cărți ale adevărului. Mereu scriitorul îl are pe Dumnezeu în suflet, dar, în același timp, poartă adevărul în minte. Romanul Ani de zbucium mai poate fi numit și călăuză, după un nume inspirat pe care l-a dat romanului, ca teritoriu de recucerit, regretatul Mihai Sin, urmărind în eseul ,,Marea miză" creșterea și descreșterea romanului românesc, deschizându-i romanului o șansă, spunând că acesta va ieși din fundătura în care a intrat, va redescoperi omul, îl va scoate din stupizenie, acceptând mize majore, între care tragicul. Ce face romanul pe care îl analizăm? Aduce tragicul în prim-plan. Bunăoară Reghinul anului 1848, devastat și incendiat de nebunia secuiască, cuprins parcă de flăcările iadului și patima răzbunării, apare în pagini de un tragism inimaginabil, dar și în aura demnității prin eforturile de apărare ale Regimentului II de grăniceri români din Năsăud comandat de colonelul Urban. Orașul e prins în „ruguri imense" și ordine ca cel al descreieratului maior Zeyk Dominic care striga în piața publică: Unde n-ați prădat, prădați! Unde nu arde, aprindeți! Aceleași lovituri ale furiei se revărsau asupra românilor prin „tribunalele de sânge" care au condamnat mii de români la moarte sau prin spânzurătorile înălțate la marginea satelor. „Terorismul sălbatic" promovat de Kossuth și Csany și dorința de exterminare a românilor au cuprins, cum reiese din succesiunea secvențelor epice, și Valea Mureșului Superior, cu Dumbrava, Lunca Bradului, Ciobotani, Toplița Română, Sărmaș, Varviz și Valea Gurghiului, la Ibănești, Orșova, Cașva și Hodac.
Povestirea în roman trebuie reinventată, susține acad. Eugen Simion, pentru că romanul a fost prea mult timp o aventură, o confesiune prin tot felul de „tehnici îmbârligate". Romanul lui Ilie Șandru reinventează povestirea, am spune istorisirea. Astfel, avem mizele romanului, timpul tragic și istorisirea.
Autorul rememorează istoria românilor până la 1918, o istorie tragică, cu momentul înfricoșător al anului 1848, când barbariile și nemerniciile întrec orice imaginație. Este cutremurătoare ziua de duminică pe care o trăiește satul Hodac, cu părintele Toader Lupu, care, cu blândețea sa apostolică, citește Evanghelia în fața altarului, într-un inefabil al sfințeniei, când călăii dezlănțuiți intră cu brutalitate în biserică, îi închid preotului cartea sfântă, lovindu-l peste gură și legându-i mâinile, curmând lumina cuvântului divin și instituind întunericul diavolesc. Autorul prezintă, astfel, evenimentele declanșate de avertismentul lui Kossuth, de moțiunea semnată la Budapesta de „unire a Transilvaniei cu Ungaria", preluată în lucrările Dietei de la Cluj sau pătimașa Adunare de la Lutița, timp al cruzimii fără de margini, al suferințelor și al morții nevinovate la care erau supuși românii transilvăneni. ,,Ani de zbucium" s-ar mai putea numi, după o sintagmă subliniată în desfășurarea epică, ,,Flăcări și sânge" sau ,,Vremuri de osândă", după cartea scrisă, pornind de la cronica preotului Branea, de avocatul-scriitor Alexandru Ceușianu, o carte pe care o știe pe de rost autorul romanului de care vorbim, căci atât de dureros ne pune într-un unghi de reflecție asupra vremurilor ce ,,s-au perindat de-atunci plinind decenii de pacinică refacere. Ranele s-au încortoșit, suferințele s-au uitat, crucile de lemn s-au putrezit". ,,Anii de zbucium" ai lui Ilie Șandru , într-o abordare demnă, lucidă și coerentă, apără numele neuitării, „viermele urii" anului 1848 reverberându-și în timp amenințările. De aceea, autorului i se înfioară sufletul și romanul Ani de zbucium e și avertisment la destinul Transilvaniei, amintindu-ne de scrierile lui Vasile Netea în care cărturarul vorbește despre Transilvania cu strigăt, cu patos și cu disperare. Așa este scris și romanul lui Ilie Șandru, cu strigăt, cu patos și cu disperare, Transilvania înfiorând ființa personajelor. Personajul generic poate fi Transilvania, apărându-se de „viermele urii" și de așa-zișii „vânători de români", poate fi și Bărnuțiu, și Constantin Romanu-Vivu cu a sa Legiune a XII-a, și Alexandru Papiu Ilarian, și Avram Iancu. Ce caracterizează aceste bătăi sacre ale conștiinței transilvănene, e puterea de sacrificiu, ceea ce Titulescu numea ,,forța civilizatoare a jertfei". ,,A nu pune problema Transilvaniei - susținea ilustrul diplomat într-un discurs din 1915 - este umilitor până la durere și absurd până la nebunie", Transilvania fiind ,,sugrumarea care cere libertatea, românismul în restriște", „întărirea care depărtează vrăjmașul", „viața care cere viață". Romanul ,,Ani de zbucium" al lui Ilie Șandru este romanul jertfei întru îndepărtarea vrăjmașului, al vieții care cheamă viața, al trezirii conștiințelor ce devin forțe civilizatoare, amintindu-ne și de ,,Imnele Transilvaniei" ale lui Ioan Alexandru: ,,Nu-i destul să rabzi și să trudești,/ Când buhele se încuibează în mălai,/ Din pod se cere coasa s-o ridici"! Lui Vasile Cristea din Potoc, arogantul Kemeny, stăpânul Castelului feudal din Ieci (Brâncovenești), îi pregătește moartea sub pretextul că i-a îndemnat pe români la răzmeriță: „- Luați-l pe acest nemernic, porunci el cenderilor. Puneți-l în lanțuri și aruncați-l acolo jos, în întunecimile castelului. Să stea acolo împreună cu șobolanii. Apoi să moară în grapele de coase..." Cristea e surghiunit din leagănul natal spre necunoscut, într-un dureros și prelung cântec al înstrăinării, simbolizând atâtea destine tragice ale Transilvaniei. Numai că forța spiritului e invincibilă. Izgonirea din sat și drumul spre necunoscut se încarcă și în taina păsării Phoenix, viața renăscând și împlinindu-se, prin vlăstarele familiei Cristea, până la sublimul rangului Prefericitului Părinte Elie Miron Cristea. Sunt pagini ce-i atestă romancierului harul epic și poematic, după cum și capitolul trăit de Elie Cristea, dascălul, la Orăștie, devenind, contrapondere, romanul de dragoste al ființei umane în romanul zbuciumului istoric, într-o sugestivă simbolistică. Înscrisul de pe frontispiciul clădirii școlii din Orăștie ,,Luminează-te și vei fi, voiește și vei putea"! rezumă sensul vieții și destinul dascălului ce lumineză mințile copiilor, luminându-și propria ființă. Cel care va fi întâiul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române avea nevoie de deslușiri și fundamente ale trăirilor umane ce devin trăiri superioare, încredințate planului divin. Este desprinderea de efemer, de contingent și trecerea de la cercul strâmt spre veșnicie. Romanul etalează și asemenea peisaje sufletești memorabile integrate unor peisaje ale armoniilor naturii, dovezi ale vieții care cheamă viață, ale jertfelor preschimbate în temeinicia vieții. Când preotul Fulea și tânărul George Cristea reușesc să scape de sub escorta care-i ducea, peste munți, la Târgu-Mureș, ,,totul în jurul lor era scufundat în liniștea nopții de iarnă. Deasupra, printre brazi, se vedeau doar stelele jucăușe și brâul aurit al Căii Lactee". Sau, drumul de întoarcere a celor doi din Munții Apuseni, după încetarea luptelor: ,,Pășeau întins, tăcuți, gânditori. Deasupra lor puzderia de stele împodobea bolta senină a cerului…".
Romanul se înscrie în tradiția prozei ardelenești, cu accente rebreniene, prin apelul la simetria și rotunjirea acțiunii, începând cu soarele ce se ridică deasupra zidurilor înegrite ale vechiului castel din Ieci și încheindu-se cu imaginea soarelui veșniciei, cu trecerea în eternitate a Patriarhului Miron Cristea: „Era luni, 6 martie 1939, ora 21.45, cînd întâiul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și al României, Dr. Elie Miron Cristea, s-a mutat de pe pământ la cer. Avea 70 de ani, șapte luni și 17 zile."
Critica literară vorbește despre amurgul romanului istoric, comparat cu un muzeu. Romanul lui Camil Petrescu ,,Un om între oameni" a fost considerat astfel, imputându-i-se că nu are destul nerv. Susținătorii acestui gen romanesc pledează pentru romanul istoric ca o călătorie în timp. Parcurgând romanul lui Ilie Șandru ai sentimentul că faci o călătorie în timp, amintind de un alt roman inspirat de anul 1848 în Europa, „Rug și flacără" de Eugen Uricaru.
În încheierea acestui semnal editorial, revin la Nicolae Titulescu care spunea: ,,Dacă nu voi fi far, voi fi candelă. Dacă nu voi fi candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina". Așa a făcut și Ilie Șandru, acum și în celelalte scrieri ale sale, s-a străduit să aprindă lumina.
