„Toamna îngerilor"

Dacă ar intra şi titlurile cărţilor de publicistică într-un top, „Toamna îngerilor", recenta carte de publicistică a Marianei Cristescu, apărută la Editura „Vatra veche", ar fi pe primele poziţii; desigur ar intra în competiţie şi alte titluri ale operei sale publicistice, „Trandafirii deşertului", „Pământul care doare" sau „Gustul cenuşii".

Volumul „Toamna îngerilor" îi dezvăluie Marianei Cristescu, prin titlu, apoi prin ideatica şi stilistica paginilor, aşezarea în timp, unul al ritmurilor sigure, la fel aşezarea în sensibilitatea cuvântului, într-un inefabil ce ţine de sfinţenie şi eternitate. Numai că, un astfel de timp al echilibrului se intersectează cu un altul, pe care publicistul nu-l poate eluda în atitudinile, judecăţile şi comentariile sale, timpul degradării, al izgonirii omului din rai, al osândirii fiinţei în alaiurile nimicului, al cugetului întunecat, perfid şi ameninţător, port-drapelul societăţii vidului în care trăim.

Ca publicist cu experienţă - ştiind că publicistul se naşte numai când ştie să îşi întoarcă spre lume capul, cum ar spune Ioan Alexandru - şi cu sentiment românesc neîntinat, Mariana Cristescu scrie despre arta de a iubi şi viaţa ca magie (în accepţiune einsteiniană) sau despre diamantul inteligenţei româneşti, despre eroism şi omenie sau despre vremea dereticării sufletelor, despre lumina lină a lui Mihai Eminescu sau Foaia de parcurs a reunificării Basarabiei cu ţara-mamă, despre Femeia albastră a lui Chagall sau despre cum să nu-l scoatem pe Dumnezeu din inimile copiilor, dar nu poate, în acelaşi timp, să nu-i denunţe pe liderii care „se joacă cu bombele" şi nu poate trece cu vederea, dimpotrivă, ameninţările lui Putin, care, iritat de coaliţia Nord-Atlantică, spunea că poate avea oricând trupe ruseşti nu doar la Kiev, ci şi la Riga, Tallin, Varşovia şi Bucureşti. Sau, cu dreaptă credinţă în destinul românesc, ceea ce a respins opinia publică, jignitoarele cuvinte ale lui James Pettit, ambasadorul american la Chişinău, despre faptul că apropierea Republicii Moldova de România nu le va aduce moldovenilor nimic bun, ei trebuind să fie o naţiune aparte, intră în comentariul neiertător, tăios, fără echivoc, al publicistului: „Aş trimite acasă urgent «cârtiţa» cu ambiţii machiavellice ruseşti". Sau, când cercetători de primă mărime prezintă nu mai puţin de 34 de cetăţi dacice din Estul Transilvaniei, dar perioada dacică devine tabu la Miercurea Ciuc, locul care a umilit un ilustru arheolog pentru că a pus într-o expoziţie un murus dacicus, publicistul trece irevocabil de partea adevărului. Mariana Cristescu respinge trădările, defăimarea, odioşenia în care „ţara piere şi baba se piaptănă", frica ce „s-a insinuat în toate", cu protagonişti prezentaţi la scenă deschisă, precum în editorialul „Defăimarea cu ştaif şi greţoasa conjuraţie a mediocrităţii": „Proxeneţi, miliardari de carton, analfabeţi, cerşetori, curve ieftine ori cu ştaif, silicoane şi cultură până la genunchiul broaştei, păduri înghesuite în valize diplomatice (...) Mâzga se lăţeşte, rânjind greţos".

În paginile de publicistică ale Marianei Cristescu sunt amiezile zilelor; adică orele fierbinţi, care-i solicită la superlativ publicistului opinia, argumentele, spiritul de observaţie, intuiţia, harul polemic, de fapt întreaga fiinţă. Căci Mariana Cristescu nu doar descoperă subiectul publicistic, unul de fiecare dată atractiv, fiind de fiecare dată important, ci se îmbracă, cu francheţe, în toate firele subiectului, scrierea publicistică având, astfel, nervul veridicităţii. Mariana Cristescu nu doar consemnează, ci trăieşte subiectul publicistic în toate tonurile şi semitonurile lui, în sublimul sau dramatismul lui. Scriind despre tragedia de la Clubul „Colectiv", preia nu doar datele tragediei, succesiunea lor, personajele, efectele, ci se confundă cu fibra intimă şi atât de dureroasă a evenimentului, cu neputinţa şi revolta ce însoţesc inimaginabilul: „Mărturisesc, sunt bulversată, caut Adevărul-adevărat şi nu găsesc decât cioburi, fragmente dintr-o realitate dureroasă, cu victime şi figuranţi, cu eroi şi jigodii lacome, cu vinovăţii şi laşităţi mizerabile, cu morţi vii şi suflete moarte, cu discursuri suprarealiste despre un Dumnezeu - chipurile! - crud şi răzbunător şi o Satană manipulatoare de minţi slabe."

Relatarea publicistului trece într-un sincretism de idei şi limbaj, devenind, pe rând, editorial şi reportaj, eseu şi confesiune, dezbatere şi avertisment. În „Jocul vieţii şi al morţii - distracţia celor «mari»", vorbind de înarmare, exerciţii militare, industria de securitate, pornind de la reflecţia lui John F. Kennedy despre omenirea care trebuie să pună capăt războaielor înainte ca războaiele să pună capăt omenirii, conchide: „Mă opresc aici, fiindcă, oricum am privi lucrurile, şi din orice direcţie, omenirea stă pe un butoi de pulbere. Să ne încredem că Bunul Dumnezeu va opri la timp mâna ucigaşă. Doar El mai poate!" Sau, un alt final, la fel de provocator, aşezându-ne în grave unghiuri ale reflecţiilor, cel al colajului intitulat „Încotro, homo sapiens?": „Nu mai încape nicio îndoială că asistăm la eşecul european modern. O prăbuşire spectaculoasă, dureroasă, care antrenează în cădere mai mult sau mai puţin liberă, ca într-un sinistru joc de domino, rând pe rând, piesele unei civilizaţii lipsite de credinţă şi noroc. Quo vadis, homo sapiens?"

„Toamna îngerilor" pune în evidenţă bogăţia, acuitatea şi expresivitatea scrisului publicistic al Marianei Cristescu, mai ales al celui din serialul editorialelor cotidianului „Cuvântul liber"; un continuu al profesiunii sale de credinţă, ştiind, precum altădată marele Nicolae Iorga, că „steagul nu se predă nicicând, ci pânza lui", în momente grele, „se înfăşoară în dreptul inimii". E şi ideea şi emoţia din piesa „The Day We Die" a trupei „Goodbye to Gravity", despre care Mariana Cristescu scrie editorialul „Între oglinzi paralele", cuprins, generic, în „Toamna îngerilor": „Ziua în care vom ceda este ziua în care vom muri".

Lasă un comentariu