REZOLUȚIA DE LA ALBA IULIA ȘI STATUL ROMÂN (IV)

Cele afirmate și argumentate de președintele S.U.A. și însușite de Conferința de Pace, legat de modul în care este obligatoriu a se trata - fără excepție - problemele specifice ale teritoriilor încorporate, față de problemele generale ale statului primitor al acestor teritorii, inclusiv, problema minorităților etnice, înlătură orice speculații subiective, interesate, ale pescuitorilor de privilegii, care pedalează pe ideea tratării diferențiat a problemelor legate de drepturile cetățenilor români de altă limbă decât cea română din Ardeal, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș, față de problemele legate de drepturile cetățenilor români de altă limbă decât cea română din Muntenia, Oltenia, Moldova și Dobrogea.

Se impune, ca autoritate de drept incontestabilă și faptul că Adunarea Națională de la Alba Iulia, nu era în drept, să-și atribuie cu de la sine putere, în afara nici unei susțineri de drept, calitatea de a acorda drepturi politice, sociale, confesionale, de reprezentare la nivel național - la nivelul întregului teritoriu al viitorului Regat al României, în care urmau să fie incluse și unitățile geografice alipite - deoarece asemenea putere este un atribut exclusiv și indiscutabil, numai al statelor pe deplin suverane, ca atare, un atribut, care conform dreptului internațional, nu poate fi uzurpat de o adunare politică, indiferent de anvergura acesteia și de cât de nobile sunt intențiile participanților la aceasta.

Modul de cum a abordat și procedat Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) legat de actul unirii cu Regatul României, prin faptul că Sfatul Țării a votat rezoluția de unire condiționată cu Regatul României în data de 27 martie 1918 (9 aprilie 1918) și ulterior, prin rezoluția din data de 27 noiembrie 1918, revine asupra rezoluției din 27 martie 1918, prin anularea condițiilor ce se doreau impuse Regatului României și declară unirea necondiționată a Basarabiei cu Regatul României, ar fi trebuit să fie o lecție, ce trebuia, în mod obligatoriu, să fie însușită, de către intelectualii unioniști din Ardeal, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș, pentru că aceștia au conceput, redactat și prezentat românilor, care au participat la Adunarea Națională de la Alba Iulia, precum și lumii întregi, Rezoluția din data de 1 Decembrie 1918.

Numai Bucovina a înțeles - încă de la început - , în cel mai corect mod, să respecte în totalitate principiile autodeterminării, Congresul general al Bucovinei de la Cernăuți din ziua de 15 noiembrie 1918 hotărând numai ,,unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colaciu și Nistru cu Regatul României."

Organele reprezentative și responsabile ale statului român, Suveranul și Guvernul, au răspuns, în singurul mod posibil, admisibil și bine întemeiat, prin substanța dreptului internațional.

Se ia act de cele trei hotărâri și decretează, ca singur în drept și autorizat să o facă, unirea acestor provincii cu Regatul României.

În cazul unirii Ardealului, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu Regatul României, care, în cazul de față, ne interesează în mod deosebit, datorită subiectului prezentei intervenții, s-a emis decretul-lege nr. 3.631 care a fost dat în București, la 11 decembrie 1918, în care, după ce se precizează că: ,,Asupra raportului președintelui consiliului Nostru de miniștri sub Nr. 2.171 din 1918, Luând act de hotărârea unanimă a Adunării Naționale din Alba-Iulia, Am decretat și decretăm :

 Art. I. Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale din Alba-Iulia de la 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918 sunt și rămân de-a pururea unite cu Regatul României.

Art.II. Președintele consiliului Nostru de miniștri este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a decretului-lege de față.

Semnează: Ferdinand și Președintele consiliului de miniștri și ministru de externe, Ion I.C.Brătianu."

Date fiind cele prezentate referitor la unirea din anul 1918, cu Regatul României, a teritoriilor cu populație majoritară românească și în mod special și mai în detaliu, cea a unirii Ardealului, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu acesta - deoarece numai această unire este miezul și motivul celei de față scrieri -, sunt de pus în discuție, dar sub o formă deosebit de concentrată, mai multe aspecte ale problemei, precum sunt de făcut și niște precizări în completare.

Evenimentul crucial, urmare căruia statul român a plecat pe drumul împlinirii idealului de veacuri, care era cuprinderea în propriile hotare și a teritoriilor, care la începutul secolului al XX-lea aparțineau de Austro-Ungaria, dar erau locuite în principal de români, care era poporul dominant atât după vechimea existenței cât și după numărul covârșitor al populației acestuia, a fost ieșirea din starea de neutralitate și intrarea în data de 27 august 1916 în Primul Război Mondial, alături de Puterile Aliate. Acest gest politic de enormă responsabilitate a avut loc numai după prealabile, numeroase și în final fructuoase tratative - conduse de eminentul prim-ministru al Regatului României Ion I.C.Brătianu -, cu Puterile Aliate, care au constituit blocul politico-militar denumit Antanta.

(va urma)

Lasă un comentariu