Preasfântă Maică și Fecioară
Nădejdea sufletului meu
Tu ești a mea mijlocitoare
La milostivul Dumnezeu!
De n-ar avea la ceruri lumea
Rudenie de pe pământ
Atunci ar fi pustie viața
Asemenea unui mormânt!
De nu erai tu primăvară
A veacului înțelenit
Ar fi rămas de-a pururi iarnă
Și soarele n-ar fi zâmbit.
De n-ai fi revărsat tu zorii
Peste pământul adormit
Atuncea umbra cea de moarte
Ar fi rămas fără sfârșit.
Iar astăzi, Preacurată Maică,
Când toți ne-am abătut la rău,
De nu te vei ruga fierbinte
Ne părăsește Fiul Tău!
Trimite semn de pocăință
Norodului nedumerit
Și adă iarăși la credință
Pe sufletul cel rătăcit!
Dezleagă, Preacurată Maică,
Cătușele celor robiți
Și dăruiește-le răbdare
Creștinilor năpăstuiți!
Poezia „La ușa milostivirii", îl are drept autor pe Sfântul Ioan Iacob Românul, sau Hozevitul, care este unul dintre puținii oameni sfinți ce au lăsat Bisericii poezii de o rară tandrețe și căldură. Încărcătura duhovnicească, sensibilitatea sufletească, frumusețea literară, sonoritatea frazei, a rimei și a ritmului, tematica versificată, fac din poezia Sfântului o cântare și o rugăciune, o teologie în cuvânt și în trăire, o preamărire imnică a lui Dumnezeu și o mustrare ziditoare pentru sine și pentru lume.
Prăznuind „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului", vă propun spre lectură și meditație versurile, devenite priceasnă foarte cunoscută: „La ușa milostivirii", ca să vă fie spre veșnică mângâiere și nădejde tare. Să credem cu tărie în Dumnezeu, să-i cinstim așa cum se cuvine pe Maica Domnului și pe Sfinții în care El s-a preamărit.
