REZOLUȚIA DE LA ALBA IULIA ȘI STATUL ROMÂN (VI)

- Decretele la care am făcut mai sus referire, trebuie considerate numai ca acte de politețe, motivate prin considerente de ordin moral și nu de drept,

- orice câștig teritorial pe care un stat îl are în defavoarea altui stat, în urma unui război, nu devine efectiv, decât numai după ce Puterile semnatare ale tratatului de pace au sancționat câștigul teritorial prin semnăturile lor,

- în situația în care, prin încălcarea uzanțelor internaționale, Conferința de Pace nu ar fi luat hotărâri, în conformitate cu tratatele încheiate ante-belum de Regatul României cu cele patru Puteri Aliate și Asociate, atât hotărârea Adunării Naționale de la Alba-Iulia cât și hotărârea Congresului general al Bucovinei de la Cernăuți, cât și decretele-lege date de Regatul României, în legătură cu aceste hotărâri nu ar fi avut nicio valoare de drept.

Cele mai sus arătate, având ca suport susținător numai principii și reglementări de drept internațional și documente generate de organele abilitate ale unui stat cu suveranitate deplină, care era în acele timpuri Regatul României, nu ne poate duce decât la cinstita, fireasca și de drept concluzie, că Adunarea Națională de la Alba Iulia, prin cele conținute de rezoluția acesteia, nu au putut, nici impune, nici influența, cu nimic viața de stat a României, viață a cărei evoluție post-belum, a fost stabilită înaintea intrării României în război și de ulterioara Conferință de Pace.

Aplicând principiile și reglementările de drept internațional, respectiv, principiul autodeterminării, care face parte din cadrul acestuia, Adunarea Națională de la Alba Iulia, nu a avut puterea de drept, autoritatea și responsabilitatea, de a emana o rezoluție cu hotărâri de genul celor de la punctele II-IX, implicit de a promite privilegii nimănui.

Adunarea Națională de la Alba Iulia, a avut numai dreptul legitim de a cere desprinderea din statul numit Austro-Ungaria și alipirea la statul numit Regatul României.

Am demonstrat deja că Adunarea Națională de la Alba Iulia nu a avut autoritatea de a acorda privilegiile cuprinse în punctul III.

Mai trebuie să se răspundă și la întrebările:

- pe cine considera Adunarea ca răspunzător de punerea în aplicare a privilegiilor?

- pe cine anume considera Adunarea că urma să cadă responsabilitatea respectării privilegiilor?

Prefer - din variate considerente, printre care unul dintre acestea este respectul pe care-l datorăm ideii de unire și de unitate a românilor - să refuz, orice comentariu legat de întrebările de mai sus.

Nu pot însă să nu precizez, că statului român, legat de cele două întrebări-probleme, conform principiilor de drept, nu i-a revenit nici în trecut, nu-i revine nici în prezent și nu-i va reveni nici în viitor, nici un fel de obligații de asumat și de îndeplinit.

Se cuvine să mai amintesc, tuturor celor interesați, că la Conferința de Pace de la Paris - la care a participat și unul dintre principalii alcătuitori ai rezoluției, alături de alți 35 de români democrați-internaționaliști, doctori în drept, de care nu au avut loc și câteva zeci sau cel puțin câțiva țărani sau meseriași români înțelepți, dr. Alexandru Vaida Voevod, fost de mai multe ori și prim-ministru al Regatului României - , Rezoluția de la Alba Iulia, nu a fost luată între preocupările acesteia și nu a constituit un argument, de luat în considerare, pentru a se orienta în elaborarea documentelor în strict speța în discuție.

Adunarea Națională de la Alba Iulia din data de 1 Decembrie 1918 a fost o îndrăzneață și măreață manifestare a frățietății, a dorinței românilor din Ardeal, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș, de a se rupe pe vecie, de un trecut înjositor - care trebuie să rămână de-a pururi în memoria fiecărui român - și, ca alături de frații lor din Patria Mamă, să clădească o nouă țară, în care să poată duce viața națională dorită, precum a fost și un sprijin moral, pentru aceeași Mamă Primitoare, care mai trebuia - pentru împlinirea visului comun - să treacă și prin furcile caudine ale Conferinței de Pace, unde România, cu toate că a beneficiat de statutul de țară beligerantă învingătoare, a trebuit să-și apere cu diplomație și chiar cu cerbicie, cele convenite în anul 1916 cu Puterile Antantei, prin a susține aplicarea întocmai a acestora și a tot ce decurgea din această aplicare, precum și să contracareze orice acțiune a celor care nu erau dispuși, ca prin cele ce urmau să se hotărască, să se dea deplină satisfacție României și nu numai acesteia.

Adunarea Națională de la Alba Iulia, cu toată măreția ei, trebuia să se rezume numai la respectarea și aplicarea, principiului adevărat al autodeterminării.

(va urma)

Lasă un comentariu